Jurnal de călătorie

Vă prezint locurile pe unde călătoresc

Un vasluian în Turcia

Dacă turcii otomani ne-au invadat de atâtea ori în istorie, m-am gândit că n-ar fi rău să le invadăm și noi capitala. Așa că, profitând de faptul că a XXII-a ediție a Balcaniadei de informatică se ține la Ankara, însoțit de patru elevi informaticieni (Radu Szasz din Lugoj, Tudor Țiplea din Sighetu Marmației, Mihai Andreescu din București și Mihai Gheorghe din București) și de încă un profesor (Zoltan Szabo – pe scurt Zoli), am purces într-acolo toți șase cu avionul să cucerim și noi ceva pentru România: medalii. Am zburat mai întâi la Istanbul și apoi, după o escală de vreo oră jumătate, am luat un alt avion spre Ankara. Trebuie să vă spun că distanța de la Istanbul la capitala lor este cam aceeași cu distanța de la București la Istanbul. Când ajungem în aeroport, surpriză: bagajele nu ajunseseră. Cu două zile înainte plouase groaznic în Istanbul și toate zborurile fuseseră bulversate. Ne așezăm cuminți la coadă un ghișeu și după vreo două ore suntem înștiințați că bagajele vin acum cu alt avion. Am avut noroc. Delegația Republicii Moldova și-a recuperat bagajele după patru zile.

Un tânăr turc de 21 de ani ne așteaptă calm la ieșirea din aeroport. Se numește Semih (se citește Semi) și este ghidul nostru. În timp ce așteptăm un microbuz mă întreabă cu ce echipă de fotbal țin. Îi spun că FC Vaslui e favorita mea. Bineînțeles că n-a auzit de echipa asta și sincer nici eu nu cred că voi mai auzi. El zice că are două favorite, Ankaragücü, echipa locală și Galatasaray. Îi știe pe Hagi și Popescu. Îl anunț calm că cel de-al doilea e în pușcărie și pentru că se miră de știre, îl anunț că nu știu exact motivul condamnării, probabil pentru că s-a aliat cu otomanii.

Cunoașteți Ankara? Este cea mai întinsă capitală a unui stat european, deși se află în Asia Mică. Are cam 2500 km2. Bucureștiul are doar vreo 230 km2. Imaginați-vă că Ankara ar avea formă pătrată. Atunci un colț ar fi în Vaslui, iar altul în Bârlad! Orașul are peste 3 milioane de locuitori și aflu că mulți oameni au nevoie zilnic de două ore de mers cu autobuzele pentru a ajunge la servici. Până prin 1918 capitala Turciei a fost Constantinopolul. Apoi eroul lor național, Mustafa Kemal, zis și Tatăl turcilor, a luat puterea și a schimbat țara din temelii. A mutat capitala la Ankara, deci mai în interiorul țării, a schimbat numele Constantinoplului în Istanbul, l-a demis pe sultan, a desființat califatul, a introdus literele latine în scriere și multe altele. A fost un om providențial după părerea mea. Dacă nu era el, Turcia era acum o țară asiatică, de suprafață mai mică și care probabil nu conta așa de mult în lume. Despre Ankara vă mai pot spune că acolo s-a dat în 1402 o mare bătălie între Baiazid Fulgerul, cel care zdrobise armatele Europei, și Timur Lenk, marele și crudul cuceritor din Asia. S-au înfruntat atunci cele mai bune două armate ale timpului. Deși ienicerii lui Baiazid i-au provocat adversarului multe pierderi, în final turcii au fost anihilați, iar Baiazid  luat prizonier. Timur a prădat apoi crunt Imperiul Otoman, aruncându-l pentru mai mulți ani în anarhie și război civil. Oamenii simpli din regiunile pârjolite au rămas traumatizați, dar Imperiul a supraviețuit și s-a extins, spre marea noatră bucurie...

Suntem transportați la Bilkent Hotel. E de 5 stele și arată grozav. Camerele sunt mari și bine dotate.

Când am revenit în hol, m-am uitat la prețurile afișate pe perete. Costă 220 de euro camera dublă, dar au și apartamente prezidențiale de 800 de euro pe noapte. Îl întreb pe Semih dacă toate hotelurile sunt așa. Zice că da, pentru că deși Ankara nu este o importantă destinație turistică, sunt mulți oameni de afaceri care vin acolo și hotelurile concurează în calitate, iar prețurile sunt pe măsură. După-amiază ne plimbăm puțin în jurul hotelului. Noi suntem singurii pietoni, turcii merg cu mașina. Se pare că în Asia totul să măsoară în distanțe mari. Când ne-am întors din plimbare, l-am întrebat pe ghidul nostru dacă locul unde va avea loc concursul e departe de hotel. Am fost asigurați că nu, doar vreo 6 km...

Seara este o ședință la care participă toți liderii echipelor. Sunt acolo România, Bulgaria, Serbia, Albania, Grecia, Cipru, Muntenegru, Bosnia-Herțegovina, Macedonia, Republica Moldova, Turcia și în plus, în calitate de țară invitată, Turcmenistan. Mai sunt și alte țări care în fiecare an trimit cereri să fie acceptate în concurs, dar degeaba. De exemplu, Slovenia, Ungaria, Croația. Ce chestie! Câte țări se vor balcanice! Ședința est scurtă și are doar rolul de a ne cunoaște. Apoi mergem în cameră să ne odihnim. Deschid televizorul să urmăresc știrile, deși nu știu în limba turcă decât cuvintele bazar, baclava, bairam, peșcheș. Toate posturile pomenesc despre alegerile prezidențiale de la ei, pentru că tocmai s-au închis urnele de vot și un candidat de vreo 60 de ani a câștigat din primul tur. Semih m-a asigurat că el nu l-a votat pe acest domn și ca el au făcut mulți tineri. Parcă am mai văzut pe undeva lucrurile astea.

A doua zi e deschiderea oficială a concursului și turcii sunt la înălțime, e un show pe cinste. Prezintă un tip care știe meserie, e un animator versat. E și muzică de fundal, ne simțim ca la galele MTV. Sunt prezente echipele din concurs, care se ridică în picioare pe rând. Ne ridicăm și noi. Majoritatea echipelor au patru elevi în componență, dar de exemplu Albania are doar doi. Guvernul albanez nu a dat niciun ban, așa că delegația lor s-a deplasat pe banii proprii. Turcia are dreptul la opt elevi, pentru că este țară gazdă. La sfârșitul festivității câțiva dansatori urcă pe scenă și își prezintă numărul. Dansurile și muzica seamănă cu cele grecești. Mișcările sunt simple, așa că unii de pe scenă care sunt mai plinuți nu au probleme să țină ritmul. Dacă i-aș fi pus la niște învârtite românești, cred că leșinau pe scenă. Tuturor le-a plăcut deschiderea, că a fost scurtă și densă. După festivitate este sesiunea de antrenament. Elevii se acomodează cu sistemele pe care vor lucra în cele două zile de concurs. Turcii sunt și aici la înălțime, sala este bine amenajată, așa că nu sunt probleme.

Mergem înapoi la hotel și ne relaxăm cu probleme de logică. O fi pe gustul tuturor relaxări de acest gen? Nu mă pot abține să vă zic și vouă una dintre probleme, cu soluție surprinzătoare și simplă. Un călugăr ține două tipuri de posturi. Primul post: nu mănâncă toată ziua (adică de la ora 0 la 24). Al doilea tip: nu doarme toată ziua. Când nu ține niciun post, atunci fie doarme toată ziua, fie mănâncă toată ziua, pentru că nu poate să le facă pe ambele. Se mai știe ceva: dacă nu mănâncă timp de trei zile consecutive, atunci călugărul moare. La fel, dacă nu doarme trei zile la rând, el moare La un moment dat, timp de două zile consecutive a ținut ambele posturi, deci nici nu a mâncat, nici nu a dormit. Ce să facă a treia zi ca să nu moară? Poate că pentru unii este greu de urmărit enunțul problemei. Dar vă invit să dați problema spre rezolvare adolescenților din familie. Dacă un tânăr știe să o rezolve, atunci are apritudini certe să ajungă un mare informatician. În continuare o să vă scriu soluția în paranteză. Dacă doriți să o rezolvați fără ajutor, nu citiți fraza care urmează. (Călugărul nu poate face nimic, pentru că e deja mort; dacă a ținut ambele posturi timp de două zile consecutive, atunci în ziua de dinaintea celor două  nu putea decât eventual fie să mănânce toată ziua, fie să doarmă toată ziua, deci indiferent ce a făcut, unul din posturi le-a ținut deja trei zile la rând.)

Ne întâlnim în holul hotelului cu moldovenii de peste Prut, frații noștri. Am impresia că au o anumită timiditate în a ne aborda, atât elevii cât și liderii. Ei știu că echipa României este mereu puternică, ei speră să obțină doar medalii de bronz. Dealtfel tot mapamondul ne cunoaște, pentru că suntem pe locul 6 în lume într-un clasament al Olimpiadei Internaționale de Informatică (IOI) realizat din cumularea rezultatelor din absolut toți anii. Noi, o țară mică, suntem întrecuți numai de națiuni mari precum China, Rusia, SUA, Polonia și Coreea de Sud. Ca un fapt divers, echipa SUA este aproape în fiecare an formată din trei chinezi, iar al patrulea pare să fie polonez, fie evreu. La olimpiada balcanică noi ne prezentăm anual cu echipa a doua, spre deosebire de ceilalți care vin cu aproape aceiași elevi care merg și la internațională. Dar asta nu contează, nici faptul că avem anul acesta o echipă neexperimentată. Tot sus vom fi!

Seara liderii echipelor merg la tradus enunțurile problemelor primei zile de concurs. Elevii sunt în carantină. În două ore noi terminăm și punem generoși la dispoziție traducerile și fraților noștri de peste Prut. De fapt, surorilor, pentru că lideri sunt două doamne care au ceva emoții în a traduce din limba engleză. Ele știu mai bine rusă, dar Rusia nu e în Balcani. Mă rog, deocamdată. Pentru că celelalte delegații mai au încă mult de lucru, președintele comisiei de concurs e mirat cum de am terminat așa de repede. Răspundem că am avut nevoie de două ore pentru că suntem cam obosiți...

Dimineață la ora 9,30 începe concursul. Liderii echipelor au posibilitatea să urmărească pe un ecran evoluția live a clasamentului de-a lungul celor 5 ore de concurs. Pentru că avem mult timp de așteptat, stăm de vorbă. Eu mă întrețin mai întâi cu Arnold, delegatul Albaniei, un student care, așa cum am spus mai sus, a venit pe banii lui. E nemulțumit că guvernul lor nu alocă o sumă modică pentru transportul elevilor la concursurile internaționale. Nici la IOI nu au putut merge. Indiferența autorităților – crede el – este cauza principală pentru Albania care nu a luat niciodată vreo medalie la concursurile internaționale de informatică. Se alătură discuției Merdan, liderul din Turmenistan, un tip volubil și foarte amuzant. Discuțiile deviază spre capitolul dictatori. Merdan știe de Ceaușescu (căruia îi spune Ceaușesu, pentru că – am remarcat eu – limbile asiatice nu par să aibă consoane alăturate în cuvinte) și ține neapărat să-mi povestească despre revoluția română. Istoria lui este foarte scurtă: „Ceaușesu a făcut miting, un tip a aruncat cu pancarda pe jos, o femeie s-a speriat și a țipat, Ceaușesu și-a trimis oamenii să-i pedepsească. Apoi l-ați împușcat.” Și râde de se prăpădește. Râd și eu, amuzat de istoria lapidară, apoi îl corectez. Nu era vorba de o pancardă, ci de o petardă. Și nu l-am împușcat noi, ci propriii oamenii. Vine rândul albanezului să povestească de perioada când la conducerea țării sale era Enver Hodja. El a avut norocul să nu prindă acea perioadă, dar bunicul lui i-a povestit că îi era frică să spună ceva de rău despre regim chiar și soției, că risca să fie împușcat. Merdan zice că la el în țară e și acum unul care face pe dictatorul și că nu e bine să vorbești de rău regimul că ai probleme. Eu mă mir că vorbește așa de deschis despre asta și mai ales că a putut ieși din țară. Îi explic că în vreamea lui Ceaușesu noi nu puteam pleca nicăieri peste hotare. Arnold plusează și zice că în Albania nici să-ți părăsești localitatea fără aprobare nu puteai. Cădem de acord că dictatorul turcmen este doar pe jumătate dictator, dar când mai auzim că de fapt nu e permis să vorbești de rău pe președinte în școli și alte locuri publice, concluzionăm că e de fapt doar pe sfert dictator. Dacă adăugăm că Turcmenistanul are una din cele mai mari creșteri economice de la nivel mondial, ne dezumflăm de tot. Se poate spune că face de râs tagma dictatorilor! Trecem apoi la istorii mai vechi. Discutăm de Dracula, că e cunoscut peste tot în lume. Merdan a auzit că Dracula a tras în țeapă mai ales turci. Nu mulți, îi spun, lotul complet nu număra decât vreo sută de mii. Merdan ține să afle tehnica tragerii în țeapă și cum a murit Dracula. Îi descriu destul de bine blânda metodă și subliniez faptul că fericitul care lua țeapă la propriu nu murea chiar imediat. Cât despre moartea lui Dracula, cine a zis că e mort? Poate că trăiește și acum e dictator în Turcmenistan... Pentru că timpul alocat primei zile de concurs e pe terminate, încheiem dialogul nostru în trei, căzând de acord că am avut o conversație grozavă.

Băieții ies din sala de concurs. După prima probă Mihai Andreescu e pe locul doi, deci pe un loc medaliat cu aur, iar ceilalți trei băieți sunt pe locurile de argint. Nouă profesorilor ni se pare că până acum e foarte bine, dar, ca de obicei, lor li se pare contrariul. Nu sunt mulțumiți nici de subiecte (cam grele!) și nici de evoluția lor. Așa e la fiecare concurs internațional. Mulți concurenți sunt fericiți dacă sunt pe un loc de medalie, ai noștri strâmbă din nas. Și gândiți-vă că trei din băieți sunt debutanți! Unul din ei, Radu, ne anunță că se simte rău. Printre altele are temperatură mare și asta nu e bine. Decidem să mergem la un doctor. L-am însoțit la spital eu și doi angajați ai hotelului. Am ocazia astfel să văd cum se prezintă secția de urgență a unui spital de stat din capitala Turciei. Intrăm într-un salon larg unde era destul de multă lume. Toți stăteau pe scaune așteptând să fie chemați în fața unui ghișeu deschis. Am trecut prin câteva săli de urgență din spitalele românești, unde ai două opțiuni: fie stai sprijinit de zid așteptând să se deschidă o ușă ca să te faci remarcat, fie te duci în sala de așteptare și nu te bagă nimeni în seamă. Se pare că cei care proiectează spitalele românești nu prea realizează că dacă ești bolnav există multe șanse să nu poți sta în picioare. În Turcia e altfel. Am văzut cât de rapid sunt expediați oamenii la diverse secții. Noi am fost conduși într-un mic cabinet unde i s-au făcut lui Radu câteva teste, apoi, pentru că avea temperatură, a ajuns într-o sală mărișoară cu multe fotolii. Acolo mulți oameni stăteau cu câte o perfuzie în venă. La fel i s-a întâmplat și lui Radu. S-a așezat, a făcut o perfuzie cu paracetamol și alte două cu ceva pe care scria sodiu. I s-au recoltat probe de sânge și apoi am trecut în sala de așteptare. Acolo erau deja cu totul alte persoane. Cei mai mulți pe care-i văzuzem acolo inițial fuseseră deja rezolvați cumva, că nu mai erau acolo. Până să vină rezultatele la sânge lui Radu i-a trecut temperatura, așa că ne-am liniștit. Nu e nimic grav.

Când am ajuns înapoi la hotel era deja seară și minunatele noastre gazde ne-au invitat la o cină festivă. Eu nu pierd prilejul și fotografiez tot, inclusiv felurile de mâncare servite: Hors D’ouvres, Hummus with Oriental Rice, Tandoori Lamb with Oriental Rice and Broccoli, Baclava. Ați înțeles ceva? Eu doar pe jumătate. La un moment dat, apar pe scenă o formație și o solistă și începe gălăgia. Acolo este obiceiul de la noi, muzica să fie dată așa de tare încât nimeni să nu mai poată vorbi. La un moment dat gazdele ne invită la un fel de horă, așa că mă prind și eu. E simplu dansul, un fel de doi pași înainte și unul înapoi, așa că nu pierd prilejul să mă încurc de o sută de ori și să stric hora. Turcii au muzica și dansul lent, asemănător grecilor, așa că dansatorii nu obosesc. Ce-ar fi făcut dacă trecea la microfon Sofia Vicoveanca? Când ne așezăm iar pe scaune, băieții noștri se apucă să-i spună lui Semih bancuri. E amuzant să-l vezi pe ghidul nostru făcând fețe-fețe. Unele bancuri nu le înțelege, altele nici nu cred că vrea să le audă. Mai târziu, după petrecere, Semih vine la mine să-i explic câteva din poantele de care nu s-a prins... La vreo două zile după aceste eveniment le-am spus băieților noștri că Semih nu a înțeles câteva bancuri de-ale lor și atunci a intervenit Mihai Gheorghe. El a fost și la Olimpiada Internațională de anul acesta din Taiwan. Povestește că acolo s-a nimerit ca echipa României să aibă ca ghid o fată care era tocilara clasei, o timidă care abia șoptea un Hello! anemic. Și ei băieții din România i-au spus bancuri pe care la început nu le-a înțeles, dar după câteva zile râdea cu gura până la urechi. Îl citez pe Mihai: „S-a dat fata pe brazdă!”.  Cum au puterea românii să schimbe oamenii! Mă și gândesc ce față vor face colegii fetei când vor vedea că s-a schimbat. I-am și întrebat pe băieți cu altă ocazie dacă e ceva ce le place în mod deosebit în România. Mi-au spus că libertatea totală de la noi. Au fost deja în mai multe țări, inclusiv în SUA și s-au săturat să se scuze mereu pentru orice. La noi e într-adevăr altfel. Chiar și Semih mi-a spus o dată că e cumva contrariat de prietenia dintre Radu și Tudor. Par că se insultă unul pe celălalt, își fac mici farse și râd, dar relația lor pe ansamblu arată că de fapt sunt cei mai buni prieteni. I-am răspuns că așa sunt mulți adolescenți români. M-a amuzat să observ cum un tânăr de 21 de ani cum e Semih nu înțelege de multe ori pe tinerii români de aproximativ aceeași vârstă cu el. Îmi amintesc și cum într-o altă zi le explica băieților noștri de ce nu mănâncă musulmanii carne de porc, pentru că e un animal murdar, mănâncă de toate etc. Le ținea un fel de predică, parcă încercând să-i convingă să nu mai mănânce nici ei. Băieții l-au ascultat serios, apoi i-au replicat: carnea de porc e cea mai bună, o fleică de porc combate stresul pentru o lungă perioadă, ești fraier că nu încerci și tu. Și Semih s-a lăsat păgubaș cu predicile.

Ziua următoare este destinată excursiei. Mergem după micul dejun cu autocarele prin oraș. Vizităm muzeul civilizațiilor care au trăit în Podișul Anatolia. Acolo mi-au plăcut cel mai mult tăblițele cu inscripții hitite și cele câteva bijuterii din legendara cetate Troia. De fapt mi-a mai plăcut ceva: oriunde am fost, inclusiv în acest muzeu, am avut voie să facem poze gratis, e adevărat că fără blitz. La noi ori e cu mulți bani, ori e strict interzis. Am fost apoi la Muzeul de Artă și Sculptură care are în față statuia unui celebru pictor de la ei, Ibrahim Calli (1882-1960). Picturile dinăuntru nu prea m-au impresionat, dar într-adevăr cele ale lui Calli le depășeau pe toate celelalte. Asta este cel puțin părerea mea de amator. Am trecut apoi și pe la casa memorială a lui Mehmet Akif, un mare poet național. El a compus versurile imnului Turciei, Marșul Independenței. Semih, ghidul nostru mereu serios, îmi spune povestea compunerii acestui marș. S-a organizat un concurs cu un premiu mare care putea fi câștigat de cel care scrie cel mai frumos poem. Akif s-a retras din concurs spunând că el nu compune pe bani, dar până la urmă a participat, a câștigat și premiul l-a donat.

Mergem la masă la un restaurant din oraș. România are o masă separată la care stăm toți șase, plus ghidul. Pe o scândură lungă este așezată o lipie de vreun metru, poate mai mult, iar peste lipie este adusă pe un fel de sabie un kebab lung. Noi încercăm să tăiem lipia cu un cuțit, că de!, așa e civilizat, dar Semih ne sare în ajutor și rupe cu mâna. Kebab-ul e foarte bun, așa că este consumat integral. Ni se aduc și băutură răcoritoare. Eu aleg un suc care nu înțeleg din ce e făcut, scrie numai în turcește. Semih zice că e din „cartofi vineți” și până la urmă deducem că ar fi sfeclă roșie. Îl gust și parcă e zeamă de varză murată, așa că renunț să-l mai beau. L-a consumat integral colegul meu Zoli. Nu avem vreme de siestă, pentru că mergem la vechea cetate a Ankarei. Urcăm voinicește și ne plimbăm pe ziduri. Peisajul este fabulos, facem poze, dar avem grijă. Zidurile sunt înalte, unele sunt și înguste, dar nu au bare de protecție. Dacă te împiedici, cazi cel puțin zece metri și nu pe moale! Cetatea Ankarei a fost construită inițial de tribul galaților (din neamul celților), apoi bizantinii și seleucizii au mai adăugat ceva, apoi au preluat-o turcii și... nu știu dacă au mai construit și ei. De sus se vede o parte a orașului plină de case vechi, iar în mijloc se ridică și se vor mai ridica blocuri noi în care – aflăm noi – vor fi mutați toți cei care locuiesc în case. Modernizarea se vede dealtfel peste tot în capitală, vin din ce în ce mai mulți oameni atrași probabil de slujbe plătite mai bine. Am aflat că majoritatea tinerilor turci aleg să rămână acasă, decât să plece prin străinătate. E o mare diferență față de ce se petrece la noi. O altă diferență dintre noi și turci este că la ei guvernul încurajează familiile să aibă cel puțin trei copii și acest lucru se și întâmplă, deși cică nu există ajutoare de stat pentru asta. La noi nici cu bani nu mai fac românii copii. Având în vedere că economia Turciei este pe locul optsprezece în lume (salariul minim la ei este de 900 lire turcești, aproximativ 320 euro) și că guvernul lor are ca țintă locul zece mondial, se pare că meciul economic și demografic dintre turci și noi e clar câștigat de ei. Ajungem la hotel la cină și apoi mergem din nou la treabă. Profesorii trebuie să traducă subiectele pentru a doua zi de concurs, iar elevii merg la odihnă.

Nu intenționez să plictisesc cititorii și să vin cu amănunte strict legate de informatică și de problemele pe care trebuie să le rezolve elevii la concursurile internaționale. Țin doar să vă spun că nu orice elev are capacitatea intelectuală și tăria să ajungă așa de sus. Nu contenesc să mă mir cum acești elevi, majoritatea băieți, sunt în stare să reziste cu succes la presiunea probelor de departajare pe care le susțin la reuniunea loturilor românești de informatică, la dificultatea subiectelor pe care le au de rezolvat ca să ajungă în primii opt din țară. Aceștia sunt cei care ajung la concursuri internaționale și iau de obicei și o medalie acolo. Foarte rar s-a întâmplat ca un elev român să rateze medaliile. Vor primi un premiu de la Guvernul mândru de reușita lor, vor avea și o bursă pe un an și gata. Un fotbalist care dă un gol e mult mai popular și ziarele îl vor ridica în slăvi, publicând multe zile la rând poze cu eroul din toate unghiurile posibile. De banii pe care-i câștigă nu mai vorbesc. Am văzut însă recent o știre la teve despre reușita elevilor noștri (o medalie de aur și trei de argint) de la balcaniada de informatică de la care tocmai ne-am întors. Imaginile date erau de la un concurs de fizică. Nici nu s-au obosit redactorii știrii să caute o imagine cu băieții. Puteau veni la aeroport să tragă câteva cadre. Partea cea mai rea însă abia acum vine. Elevii români de top pleacă să lucreze la marile firme se software din lume unde vor fi plătiți extrem de bine și unde au oportunități mari de afirmare în carieră. Țara noastră nu mai beneficiază deci de aportul acestor minți strălucite, iar companiile care profită din plin de creierele lor nici măcar nu se gândesc vreodată să finanțeze nici olimpiadele românești de informatică, nici reuniunea loturilor restrânse de informatică.

Pentru că știm sigur după rezultate că avem o medalie de aur și trei de argint, noi putem să ne relaxăm în sfârșit. Băieții din Basarabia stau însă ca pe ghimpi. Nici nu știu dacă vor lua măcar un bronz, sunt la limită. În final însă au parte de o mare bucurie, sunt trei elevi care vor primi bronzul, asta pentru că s-a decis ca ultimul loc medaliat să fie puțin mai jos. Ultima medalie de bronz este a unei eleve din Albania. Este prima lor medalie internațională și se speră ca astfel ministerul învățământului de la ei să fie sensibilizat. E greu să crești în valoare când nu ești ajutat de ai tăi. Trebuie să vă spun că la concursurile internaționale de informatică din cei care sunt medaliați, a șasea parte iau aurul, două șesimi iau argintul și restul bronzul. La balcaniadă s-au mai acordat câteva medalii de bronz în plus, adică s-a călcat puțin peste regulament (la olimpiada internațională nu se întâmplă asta niciodată). Dar eu nu cred că a fost aici balcanism, ci înțelepciune.

Gazdele noastre minunate ne-au mai pregătit o surpriză în următoarea zi: o excursie în regiunea Cappadoccia din centrul Turciei. Așa că a doua zi la ora șapte fix suntem toți în autocare și facem un drum de vreo patru-cinci ore până acolo. Pe drum ne oprim la Lacul Sărat unde facem poze. Sare vedem din belșug, apă însă nu e deloc. Lacul are peste 1600 de km2. Ghizii ne-au anunțat că nivelul maxim al apei nu depășește niciodată doi metri. Pentru că suntem în zona aridă a Turciei, avem parte pe drum de cam același peisaj. Dealuri sterpe, nici măcar iarbă nu crește. Din loc în loc se vede câte un copac sau smocuri de iarbă. E cald afară, dar în fiecare autocar se află câte un domn care servește lumea cu apă rece și răcoritoare. Avem și aer condiționat. Parcă am fi în avion. Ne simțim boieri. Mai facem o oprire ca să vizităm Orașul Subteran Kaymakli, un loc unde odinioară se adăposteau câteva mii de oameni, creștini. Peste ei au venit otomanii și au trebuit să plece... sau să moară. Acum singurul element creștin de acolo pe care l-am reperat este o biserică săpată în stâncă. Peisajele sunt spectaculoase, pentru că roca este de origine vulcanică (din câte am înțeles eu) și s-au modelat în timp forme unice de stânci. Am aflat că abia prin anii optzeci ai secolului XX a început să înflorească turismul în zonă. Acum multe dintre grote sunt hoteluri și cică nu sunt ieftine. Turiști erau destul de mulți. După ce am vizitat o mulțime de peșteri am trecut și pe la bazarul local. Acolo un turc purtând fesul lor tradițional vindea cu 5 lire înghețată, una extrem de ciudată. Am fost asigurat de ghidul nostru că o bucată mare din acea înghețată este capabilă să susțină greutatea unei mașini. Turcul era pus pe spectacol și toată lumea din jurul lui se amuza, ceea ce a însemnat, evident, încasări bune! Am vizitat apoi casa unui meșter olar, care ne-a demonstrat cum lucrează. Apoi am fost invitați să vedem un muzeu al obiectelor de lut realizate. Expoziția de obiecte era pur și simplu fabuloasă. Puteam și cumpăra de acolo, dar prețurile erau extrem de mari, chiar dacă ni s-a garantat că putem face achiziții la jumătate de preț.

Am urcat iar în autocare și am ajuns într-o altă parte a Cappadocciei, unde stâncile arătau și mai ciudat. Li se spunea ciuperci, pentru că, având două tipuri de rocă, una mai rezistentă decât cealaltă, s-au erodat inegal. Am rezistat eroic plimbându-ne vreo oră prin zonă, apoi, după o cină interesantă la un restaurant construit sub munte, am urcat în autocare. Puțin după miezul nopții am ajuns la hotel. Efortul zilei și clima deșertică și-au spus cuvântul asupra noastră. Durerile de cap și alte binecuvântări de acest gen au fost la ordinea zilei... sau mai bine zis ale nopții. Am avut parte înainte de culcare de zgomotul unei nunți organizate la hotel. Mesele erau așezate în jurul piscinei luminate, o imagine extrem de atrăgătoare. Sunt însă sigur că nunta a costat enorm și că puțini și-o permit. Sau poate nu, pentru că în următoarele două nopți au mai fost organizate nunți. Să nu credeți că ne-a deranjat de la somn. În primul rând că eram frânți și în al doilea rând o nuntă în Turcia nu ține până dimineață, ci numai până pe la unu noaptea. Așa am remarcat eu și așa mi-a spus și Semih, ghidul nostru.

Este sâmbătă și e ultima zi de balcaniadă. E festivitatea de premiere și de închidere. Același tip care a prezentat deschiderea e în scenă. Din nou mă simt ca la galele MTV, muzica însoțește premianții pe scenă. Deși organizatorii ne anunțaseră că nu sunt binevenite drapelele naționale pe scenă, aproape toate echipajele au adus unul. Balcanismul se simte! Poate că vă întrebați de ce există o asemenea restricție. Și eu m-am întrebat și poate că nu aș fi avut un răspuns dacă nu aș fi auzit de obiecțiile delegației grecești care avea ceva de comentat legat de Macedonia. În mod oficial, la olimpiada internațională de informatică, dar și la olimpiadele și competițiile sportive, țara se numește Republica Macedonia (prescurtat este Macedonia FYR, adică Fosta Repulică Yugoslavă a Macedoniei). Grecii sunt foarte sensibili la asta pentru că au și ei regiunea istorică a Macedoniei (unde a fost rege Alexandru cel Mare) și se tem ca nu cumva Republica Macedonia să aibă revendicări teritoriale. Revin la festivitate, care a fost plăcută, scurtă și concisă, cu toții ne-am simțit bine. Facem o mulțime de poze ca să avem cu ce ne lăuda pe rețelele de socializare.

Pot să vă spun că nu există în acest moment o altă țară din Balcani care să fie capabilă de o asemenea organizare. M-am interesat și mai multe surse mi-au spus că s-au cheltuit între 80000 și 150000 de euro. Aș fi tentat să înclin spre suma superioară. La anul balcaniada va fi în Bulgaria, vor urma Cipru, Republica Moldova, Albania. Apoi, cine știe, poate că, dacă acceptăm SUA în concurs... Mă credeți că abia am așteptat să ajung acasă în România? După opt zile de vorbit în engleză, pur și simplu mi-a fost dor să aud în jur numai românește.

Despre autor
Author

Dan Pracsiu deţinător www.dponline.ro
Profesor, Liceul Teoretic "Emil Racoviță" Vaslui
Membru în Comisia Naţională a Olimpiadelor de Informatică
Pasiuni: istoria, călătoriile, fotografia, muzica clasică

Comentarii (1)
  • Avatar

    Doreen Winn 8-12-2021 ora 22:35

    Soțul meu s-a schimbat dramatic față de mine, nu mai comunică. Mă lipsește de respect și mă acuză în mod fals de infidelitate din cauza bârfelor rele... dar sunt pur și simplu UIMIT de rezultatele Dr. Mutaba care mi-a făcut vraja de dragoste pentru reuniune. Totul merge atât de bine și EXACT așa cum a spus el că va fi. Chiar dacă a durat 3 zile pentru a progresa complet, a meritat atât de mult pentru că lucrurile sunt aproape la perfecțiune! Modul în care mi-a luat situația și a întors-o complet pentru a-mi oferi exact ceea ce îmi doream este mai presus de mine, dar ceva ce nu voi pune niciodată la îndoială și nu voi fi doar recunoscător, Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Dr. Mutaba pentru că a transformat tristețea în fericire. Contactul Dr. Mutaba; greatmutaba@gmail.com sau ii poti whatsapp 2348054681416

Scrie un comentariu
Nume:

Comentariu:

15 + 10 =