Două invazii şi o paralelă între ele
Invazia mongolă
În 1280 hanul mongol Kubilai Han, ajuns conducătorul Chinei, decide să încerce pentru a doua oară să invadeze Japonia. Pentru aceasta construieşte timp de un an de zile multe corăbii. În anul următor, o armada de aproximativ 4.000 de vase pe care se îmbarcă 140.000 de luptători se îndreaptă spre Japonia. Pentru prima dată în istoria omenirii, mongolii au în arsenal un tip rudimentar de bombă. Învăţaseră să utilizeze praful de puşcă. Ce puteau face adversarii în faţa unei armate uriaşe care nu fusese niciodată învinsă?
Pe ţărmul nipon îi aşteaptă o oaste de războinici japonezi. Deşi puţini la număr, aceştia sunt teribilii samurai, cei mai mari experţi în mânuirea sabiei (numită katana) şi a arcului. Fac aici o mică paranteză. Katana este şi astăzi apreciată, ca şi atunci, ca fiind cea mai bună sabie construită vreodată. Era considerată sufletul samuraiului. Arcul era de asemenea special. Ca să tragă cu el, arcaşul îl ţinea cam în zona treimii inferioare. Pentru a fi perfect echilibrat, lemnul era mai gros în partea de jos. S-a verificat că o săgeată expediată dintr-un asemenea arc este mai stabilă la vibraţii în zbor, deci mai eficace.
Mongolii au încercat să debarce pentru a-şi crea un cap de pod. Atunci au intrat în luptă samuraii, inegalabili în luptă. Deşi mai mulţi, mongolii sunt respinşi şi aruncaţi în mare. Flota este astfel nevoită să staţioneze zile întregi pe mare, suferind de cald şi de sete. Noaptea, mici ambarcaţiuni nipone se strecoară pe lângă corăbii, le atacă şi le incendiază. După câteva zile, un Kamikaze (vânt divin, de fapt un uragan) mătură de pe suprafaţa mării aproape toate vasele mongole. Foarte puţine se întorc în China.
Invazia otomană
În 1474, domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, simţindu-se destul de puternic şi având tronul stabil (destul de recent reuşise să-l elimine pe cel mai înverşunat candidat la tron, Petru Aron), refuză să mai plătească birul şi mai ales să predea otomanilor strategicele cetăţi Chilia şi Cetatea Albă. Reţineţi că sultan era atunci însuşi Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului. Acesta, înfuriat, porunceşte generalului său Suleiman Paşa, să adune armata şi să pornească imediat spre Moldova.
Tăvălugul otoman, până atunci de nestăvilit, este apreciat la 100.000 de ostaşi, numai spahiii (călăreţii) fiind în număr de 30.000. Însoţiţi de oastea domnitorului Ţării Româneşti, turcii pătrund în decembrie 1474 în Moldova. Întreaga Europă stă deoparte. Cunoscuse forţa ienicerilor (infanteriştii) la Nicopole, atunci când floarea cavaleriei europene a fost nimicită. Domnitorul Moldovei reuşeşte să strângă o oaste de cel mult 40.000, din care aliaţi sunt doar 1800 de unguri, 2000 de polonezi. Totuşi Ştefan reuşeşte să recruteze şi 5000 de mercenari secui. Era cavalerie moldoveană (Călăraşii, cavaleria uşoară şi Vitejii, cavaleria grea) şi infanterie din trupele regulate, dar marea majoritatea oştenilor erau ţărani, înarmaţi cu arcuri, ciomege şi chiar cu unelte agricole. Poate că unora li se pare caraghios, dar dacă ar vedea cum mânuie ţăranul român o coasă, şi-ar schimba părerea!
Suleiman Paşa, excesiv de încrezător, nu procedează la o bună recunoaştere a terenului. Ajunge în preajma Vasluiului la începutul lunii ianuarie 1475. Probabil că era mai cald ca de obicei, pentru că erau noroaie şi, mai ales, o ceaţă deasă. Locuiesc de o viaţă aici şi ştiu că uneori în zonă, toamna târziu, ceaţa ţine şi o săptămână fără se se ridice. Un avantaj al molodovenilor, care comunică bine prin negură cu ajutorul buciumelor.
Otomanii observă în faţa lor o parte a trupelor lui Ştefan şi atacă. Moldovenii, întăriţi acolo şi cu cei 5000 de secui, au ordinul de a ţine în şah pe turci şi să se retragă treptat, dar fără să rupă rândurile. Chiar aşa s-a şi întâmplat. Otomanii au năvălit din ce în ce mai mulţi. Apoi brusc, de pe dealurile din împrejurimi, moldovenii trag cu tunurile şi arcurile. Tunurile nu erau multe, doar vreo 20, iar efectul loviturilor era minim, dar zgomotul crea spaimă şi derută. Oastea lui Ştefan năvăleşte din flancuri spre turci. Aceştia intră în panică şi se retrag în dezordine. Urmărirea durează 4 zile. Cavaleria poloneză şi română îi vânează pe duşmani până în Dobrogea. Victoria este totală. Pierderile turcilor sunt apreciate de la 30.000 până la 45.000. Mai rea este umilinţa. Sultanul se spune că a stat închis mai multe zile, refuzând să primească pe cineva.
O paralelă între cele două invazii
În zilele noastre, arheologul japonez Kenzo Hayashida şi-a propus să descopere misterul scufundării întregii flote mongole. El nu-şi explica în niciun fel cum o armată uriaşă, dotată cu armament inegalabil, nu a reuşit să cucerească Japonia. Face cercetări amănunţite. Studiază toate documentele nipone privitoare la invazie. Caută în templele vechi. Organizează scufundări în mare. Găseşte bucăţi de ambarcaţiuni îngropate în mâlul de pe fundul apei.. Ba chiar ridică din adâncuri şi teribila bombă de atunci, practic un recipient rotund în care se turna praf de puşcă, apoi era pus un fitil. Reuşeşte după eforturi de apreciat să descopere adevărul. Vasele armadei de invazie erau fie făcute în grabă de supuşii chinezi care nu s-au prea omorât cu munca la stăpân, fie erau ambarcaţiuni fluviale, deci incapabile să facă faţă nici măcar unei furtuni. După mai bine de 700 de ani tot ce era mai important de aflat se aflase.
M-am întrebat şi am întrebat deseori de ce noi românii nu cunoaştem nici acum cu exactitate locul bătăliei de acum cinci sute şi ceva de ani. Se presupune că este aproape de localitatea Muntenii de Jos, chiar lângă Vaslui, fie undeva mai departe. Cineva mi-a spus, dar fără să fie sigur, că se pare că au existat cercetări ale locurilor, dar datorită faptului că doar prima parte a luptei a fost în zona vasluiană iar restul tot mai spre sud, nu s-a găsit nimic. Eu nu sunt convins. S-au cercetat oare toate documentele vremii, inclusiv cele aflate în Turcia? În plus, după opinia geologilor, în 500 de ani se depunde un strat de pământ de cam 50-100 centimetri. Mi se pare incredibil ca în noroiul de atunci să nu fi rămas bucăţi de săgeţi, suliţe, săbii, poate chiar giulelele tunurilor care au tras atunci. Şi oasele celor ucişi atunci ar fi indicii bune. Cred că este suficient să se utilizeze câteva detectoare de metal, poate chiar săpături, lucru incomparabil mai uşor decât scufundările marine ale arheologului japonez.
Problema noastră a românilor este cred una de atitudine şi poate de voinţă. Iar această atitudine este păguboasă. Nu dorim să aflăm tot adevărul despre cea mai răsunătoare victorie românească din toate timpurile. Nu suntem în stare să ne respectăm trecutul şi înaintaşii. Dacă voi avea vreodată suficienţi bani, îmi doresc să mă ocup chiar eu de aflarea adevărului.
Despre autor
Dan Pracsiu deţinător www.dponline.ro
Profesor, Liceul Teoretic "Emil Racoviță" Vaslui
Membru în Comisia Naţională a Olimpiadelor de Informatică
Pasiuni: istoria, călătoriile, fotografia, muzica clasică
Andrei 21-04-2016 ora 1:39
Un art despre legionari si comunisti
Andrei 21-04-2016 ora 1:44
Daca verificati istoria turcilor veti vedea ca este foarte diferita de a noastra eu aveam colegi tatari in clasa pe care parintii ii invatau altceva fata de profesorul nostru de istorie...Pe viitor poate scrieti ceva despre legionari si comunisti in antiteza .