Războaie pierdute şi anunţate drept câştigate. Cui foloseşte?
Propaganda a fost mereu importantă şi uneori hotărâtoare în menţinerea la putere a liderilor. De aceea, de multe ori rezultatele reale ale unor bătălii au fost ascunse cu grijă de cei care au fost înfrânţi. Ştim deci la ce folosea ascunderea realităţii în acele momente. Întrebarea este de ce încercăm şi astăzi să acceptăm adevărul? Cui foloseşte? Iată mai întâi câteva date din istoria lumii, apoi ne întoarcem la istoria noastră.
Actium, anul 31 î.Hr. Pe mare are loc bătălia decisivă dintre forţele navale ale lui Octavian Augustus (care va deveni după aceasta primul împărat roman) şi forţele navale ale lui Marcus Antonius şi ale reginei Cleopatra a Egiptului. Octavian câştigă net, iar Cleopatra va fugi înapoi în Egipt. Hotărâtă să salveze aparenţele, ea intră în capitală ca o învingătoare, încercând să pară stăpână pe situaţie. Dar acest lucru nu o salvează. Octavian intră în capitală, iar cei doi duşmani ai săi, Cleopatra şi Marcus Antonius se sinucid.
În 5 iunie 1967 izbucneşte un război unic din multe puncte de vedere, denumit "războiul de şase zile". Israelul, înconjurat de ţări arabe care erau pregătite de invazie, îşi atacă prin surprindere vecinii Egipt, Siria, Iordania. Armata israeliană distruge aviaţia egipteană, ajung la Canalul Suez, cucereşte platoul Golan al Siriei (ceea ce îi dădea posibilitatea să ameninţe direct capitala Damasc) şi ocupă Ierusalimul. În primele zile ale acestui scurt război, generalii egipteni, unii incompetenţi, alţii temându-se să spună adevărul, scot rapoarte fanteziste menite să entuziasmeze populaţia. Sunt anunţate succese majore împotriva inamicului. Oamenii ies pe străzi şi sărbătoresc victoria. Până la urmă adevărul iese la iveală. Toţi vecinii Israelului sunt obligaţi să ceară încetarea ostilităţilor.
Am dat mai sus două cazuri în istorie în care cel învins a dorit să arate contrariul. Cleopatra manipulează cu singurul scop de a rămâne la putere. Liderii arabi implicaţi în războiul de şase zile se tem să nu-şi piardă puterea şi funcţiile. Sunt multe alte exemple. Napoleon Bonaparte, pierzând iniţiativa în Egipt, fuge pe ascuns în Franţa şi se afişează ca un învingător. Interesul său era să preia puterea şi nu putea face asta spunând adevărul despre dezastrul din Egipt şi izolarea maritimă a Franţei. Liderii nazişti trâmbiţau la radio multe victorii inexistente, asta chiar şi în 1945, când era clar că vor pierde războiul. Scopul? Menţinerea moralului ridicat şi controlul asupra poporului german. Saddam Hussein, dictatorul Irakului, după înfrângerea catastrofală din războiul contra USA şi aliaţilor lor din 1991, anunţa sus şi tare victoria sa împotriva duşmanilor
Au făcut excepţia românii în istoria lor? Au recunoscut înfrângerile? Mai important, suntem azi în măsură să spunem adevărul despre rezultatul unor bătălii?
Am citit multe referinţe despre bătălia de la Rovine dintre Mircea cel Bătrân şi Baiazid I. Aproape toate sunt unanime în a susţine victoria valahilor, chiar utilizându-se uneori termenul de "victorie tactică". Tucrii susţin însă contrariul: a fost o victorie turcească. Adevărul este că a fost o bătălie sângeroasă, cu pierderi mari de ambele părţi. În urma confruntării (sau confruntărilor, pentru că se pare că au fost chiar două bătălii), turcii ocupă capitala Târgovişte iar Mircea cel Bătrân îşi pierde tronul pe care şi-l va recăpăta abia peste doi ani cu ajutor unguresc. Realitatea ne obligă să spunem deci că nu noi am câştigat, ci otomanii! Cum să pretindă victoria Mircea cel Bătrân dacă imediat după bătălie îşi pierde tronul?
În 1595 are loc bătălia de la Călugăreni dintre oastea lui Mihai Viteazul şi cea otomană condusă de Sinan Paşa. Pierderile de ambele părţi sunt mari, dar estimarea că Sinan ar fi pierdut o treime din oaste este mult exagerată. Distrugerea unei treimi din efective înseamnă - am mai scris despre acest lucru într-un articol anterior - ar fi însemnat pierderea coeziunii întregii forţe, deci o înfrângere categorică. În realitate, Mihai a fost nevoit să se retragă cu armata sa (e adevărat că acest lucru s-a făcut în ordine). Turcii au ocupat capitala şi o mare parte din Ţara Românească. A trebuit să intervină armata principelui Transilvaniei pentru ca turcii, acum inferiori numeric, să poată fi învinşi şi Mihai să-şi poată relua domnia. Cine a câştigat deci bătăia de la Călugăreni? Răspunsul corect este simplu: cel care a rămas stăpân pe ţară, fie şi temporar: turcii.
Nu cunosc din păcate nicio cronică a timpului, nicio relatare românească a vremii despre bătălia de la Rovine. Dar despre Călugăreni ştiu că Mihai Viteazul a evocat victoria: "Dumnezeu ne‑a ajutat nouă, creştinilor, în chip minunat". E adevărat, rezultatul general a fost că în final atât Mircea cât şi Mihai şi-au recăpătat tronul, dar a trâmbiţa şi azi sus şi tare că la Rovine şi Călugăreni au fost două victorii uriaşe româneşti mi se pare exagerat. Cui foloseşte?
Despre autor
Dan Pracsiu deţinător www.dponline.ro
Profesor, Liceul Teoretic "Emil Racoviță" Vaslui
Membru în Comisia Naţională a Olimpiadelor de Informatică
Pasiuni: istoria, călătoriile, fotografia, muzica clasică
Iustina 14-08-2013 ora 20:38
„Cine controlează trecutul controlează viitorul.
Cine controlează prezentul controlează trecutulâ€. - 1984, George Orwell
Ca raspuns a intrebarii retorice din final...