Jurnal de călătorie

Vă prezint locurile pe unde călătoresc

Un vasluian în Slovenia

Slovenia, o țară central-europeană, s-a decis în sfârșit să fie gazda prestigiosului concurs numit Olimpiada Central-Europeană de Informatică. Să vă spun un secret: ei trebuiau să-l organizeze anul trecut, erau cât pe ce să fie chiar excluși din competiție, dar informaticienii sunt oameni rezonabili. Să nu spuneți la nimeni ce-ați aflat! România și-a trimis o echipă formată din elevii: Andrei Costin Constantinescu din București, Costin Andrei Oncescu din Câmpulung-Argeș, Tamio Vesa Nakajima din Beiuș-Bihor și Andrei Popa din Vaslui. Lotul a fost însoțit de mine ca lider al echipei și de Daniel Eugenie Posdărăscu (Dani), al doilea lider. Dani este fost olimpic internațional și este student la Universitatea București. Deseori folosește cuvântul super. Citez: „În ultimele zile am dormit super-puțin și sunt super-obosit”; sau: „Problema asta e super-nașpa”; „Tipul ăla e super-valoros”. Cei patru elevi sunt foarte inteligenți și atât de pasionați de algoritmică încât numai despre asta au vorbit o săptămână întreagă cât a durat concursul. Tamio are bunici japonezi, ochii oblici, dar este foarte iritat dacă cineva spune de el că e japonez. „Sunt român!” a zis de câteva ori foarte hotărât. Ați observat deja că trei dintre băieți se numesc Andrei, iar doi dintre ei sunt sunt Andrei Costin și Costin Andrei. Așa că celor doi o să le zic AC și CA în povestea de mai jos. AC este un bucureștean gălăgios, în totală opoziție cu Andrei Popa care e tăcut. La un moment dat, obosit de avalanșa de vorbe ale lui AC, Dani i-a propus următoarea regulă: „La fiecare cuvânt scos de Andrei, tu ai dreptul la trei!”. CA este din Argeș, e subțirel și a terminat pe primul loc barajele de la loturile de informatică ale României, la distanță de peste 200 de puncte de locul al doilea. Avem echipă bună!

Vom zbura cu avionul la Ljubljana, capitala Sloveniei, acolo va fi concursul. Vor fi două probe, fiecare de câte 5 ore, timp în care concurenții vor trebuie să rezolve câte 3 probleme. Au participat echipe din 14 țări: Austria, Azerbaidjan, Croația, Cehia, Georgia, Germania, Ungaria, Israel, Italia, Polonia, România, Slovacia, Elveția, Slovenia. Precum observați, unele nu se află în Europa Centrală, dar au fost invitate, este dreptul țării gazdă să facă asta. Chiar și Iranul trebuia să vină, dar nu a primit vizele la timp. Am scăpat de un rival periculos, pentru că Iranul este o țară foarte bună la informatică.

Nu există un avion direct București-Ljubljana. Am utilizat compania Air Serbia, zburând mai întâi la Belgrad, apoi, după o escală de aproape două ore, am decolat spre capitala Sloveniei. Când am văzut avioanele, mi s-a strâns puțin inima. Ambele avioane erau mici și motoarele aveau elicele ieșite în exterior. În interior totul era destul de strâmt, iar tavanul nu foarte înalt. La unul din zboruri aveam în avion o stewardesă așa de înaltă că aproape ajungea cu capul în tavan. Pe drum nu am fost serviți decât cu un pahar cu apă luat de la chiuvetă. Am băut o singură dată pentru că îmi era foarte sete, apoi m-am abținut. AC a stat lângă Tamio în cele două zboruri-dus și tot timpul s-a auzit gura lor: discutau algoritmi. Ceilalți pasageri încercau să doarmă, dar nu știu dacă au și reușit pentru că cei doi aproape că țipau încercând să se convingă reciproc de justețea argumentelor lor. Am privit mult timp pe geamul avionului. Slovenia este cu adevărat o țară verde, așa cum auzisem de mai demult. Mai mult de jumătate din teritoriu este acoperit de păduri, nici nu știu cum au reușit să-și păstreze aurul verde intact. Probabil că sunt mai înțelepți decât noi românii.

Aeroportul din Ljubljana este mic, aproape cam cât cel din Iași și cred că este și singurul din Slovenia. Capitala țării este exact în mijlocul țării și dacă mergi cel mult 100 km în orice direcție ajungi într-un oraș al unei țări vecine. Ce nevoie este de mai multe aeroporturi? Ne-a așteptat un microbuz al unei companii private care ne-a dus la locul de cazare și ne-a lăsat acolo. Nu ne aștepta nimeni. Cazarea era un internat pentru elevi de liceu, având trei etaje, din care primele două încă ocupate, deși e vacanță. La ultimul etaj unde am fost cazați era foarte cald, că am crezut că nu voi putea rezista cinci nopți acolo, dar am constatat apoi că nopțile slovene sunt răcoroase datorită pădurilor din jur. Baia era comună, una singură pentru tot etajul. Cam neplăcute condiții, noi când am organizat CEOI anul trecut la Piatra Neamț am cazat oaspeții la hotel, câte unul în cameră. Dar am aflat ulterior că ministerul învățământului de la ei nu a dat niciun ban pentru organizare, așa că gazdele s-au descurcat și eu cum au putut. Nu au fost singura țară în situația aceasta, Germania când a fost gazdă a avut aceeași problemă. Austriecii, invitați la concurs, nu au primit pentru deplasare niciun ban. Liderul echipei austriece pur și simplu și-a urcat elevii în mașină și a venit la concurs. Norocul lor a fost că erau aproape! Elvețienii nu au organizat niciodată CEOI. Au declarat la un moment dat că ei nu pot organiza pentru că nu primesc nici ei bani de la nimeni. Se adeverește vorba aceea: tot cei săraci sunt mai darnici. Unele țări, printre care și România, își fac un titlu de onoare în a fi gazde impecabile, ba mai mult, mereu își pun întrebări de genul „Oare oaspeții au fost mulțumiți?”

Ce război?

Ljubljana are o populație cam cât a Craiovei, dar suprafața este comparabilă cu a Bucureștiului. Așa se face că străzile sunt puțin circulate, iar asfaltarea nu e grozavă. Distanțele sunt însă foarte mari, greu de mers doar pe jos, dar aflăm că avem gratuitate pe mijloacele de transport în comun care vin la timp. Facem cunoștință cu cele două ghide ale noastre: Maja și Gaja. Numele lor ne face să zâmbim, se amuză și ele! Maja a terminat clasa a noua, e blondă și nu construiește prea bine frazele în engleză. Gaja e șatenă, trece în clasa a douăsprezecea și vorbește bine engleza. Pentru că am ajuns devreme și nu avem din partea gazdelor în acea zi decât cină, mergem la o terasă din apropiere să luăm prânzul. Comandăm niște pizza cam pe ghicite, că nu cunoaștem denumirile scrise în meniu, dar o nimeresc. A mea e foarte bună. Ne este foarte sete, așa că cerem trei sticle de apă minerală și bem pe nerăsuflate. Apa plată e gratis pentru că e cea de la chiuvetă! Nota de plată ne arde foarte tare: o sticlă de apă minerală de 1,5 litri a costat 10 euro. Trebuie să găsim neapărat o alimentară și să cumpărăm ceva mai ieftin. Dar Ljubljana nu e oraș românesc unde la orice colț de stradă găsești măcar un chioșc de unde să iei câte ceva. Am mers într-o zi pe jos vreo trei kilometri și am văzut un singur magazin de unde mi-am putut cumpăra un suc. Capitala lor nu este doar întinsă, mai are ceva interesant. Toate clădirile sunt scunde, iar copacii nu sunt înalți, așa că dacă e foarte cald nu prea ai unde să te adăpostești la umbră.

Seara facem cunoștință la cină cu mâncarea slovenă. Primim niște paste umplute cu ceva (nu știu cu ce) și nu prea îmi place, dar Dani e absolut exasperat. Îi este foarte foame dar nu poate mânca. Mai încearcă încă o gură și se lasă păgubaș. Se uită la mine cum mănânc tot și la final îmi exprim satisfacția pentru cât de bun a fost. L-am făcut pe Dani să râdă! După cina „delicioasă” mergem la o primă ședință cu liderii de echipe. De obicei acum e momentul să ne cunoaștem, dar influența Imperiului Austro-Ungar a lăsat urme adânci în sloveni, la origine slavi dar cu obiceiuri germane. Au luat această întâlnire prea în serios și se apucă să ne prezinte regulamentul concursului care oricum îl vor prezenta și elevilor a doua zi. Rețin un singur lucru: concurenții nu au voie în sală nici măcar cu mascote sau amulete. Poate că vă sună ciudat, dar sunt mulți informaticieni care-și cară diverse obiecte norocoase după ei. AC are de exemplu o carte de poezii în ghiozdan, autorii fiind părinții craioveanului Mihai Pătrașcu, probabil cel mai valoros olimpic român din toate timpurile, decedat din păcate la numai 30 de ani după o luptă cu o boală necruțătoare. Concurenții merg în laboratoarele de informatică pentru că este sesiunea de antrenament. Vor simula o zi de concurs. Noi liderii așteptăm pe holuri și avem timp să admirăm arhitectura facultății de informatică, gazda concursului. E o clădire nouă, foarte frumoasă și practică. Există un hol foarte larg plin cu locuri unde te poți așeza, iar laboratoarele au geamuri, nu pereți. Băieții noștri se descurcă foarte bine la probă și ies în clasament pe primele locuri, dar este doar un antrenament, nu contează oficial.

La ora 15,00 avem parte de o prezentare neobișnuită într-una din sălile universității. Un domn apare și vorbește imperturbabil timp de mai bine de o jumătate de oră despre... agricultură! Nici elevii și nici noi liderii nu comentăm ineditul situației, dar nici nu urmărim cu atenție. Telefonul mobil este util în astfel de cazuri. De la ora 16,00 avem excursie în centrul orașului, unde este interzis accesul mașinilor. Dacă vrei, poți să-ți lași autoturismul într-o parcare subterană cu cinci etaje și apoi pornești pe jos să vizitezi. Avem la dispoziție un ghid, o doamnă, care ne duce mai întâi în clădirea primăriei. La un moment dat al expunerii pomenește de războiul lor din anii ’90 când fosta Iugoslavie s-a destrămat, război care a durat 10 zile. „Ce război?” o întreb pentru că nu am auzit de el. Spune că a fost totuși ceva, că au murit 60 de sloveni, din care vreo 45 datorită unei bombe (probabil rătăcită) care a căzut pe autostradă. Insist: „Și atunci câți au murit cu arma în mână?”. Nu foarte mulți, e răspunsul ghidului și mă sfătuiește să caut pe youtube un documentar care că mă lămurească mai bine. Mergem apoi afară și ne regrupăm ca să colindăm centrul cu ghid cu tot. Echipa Croației are prilejul să facă ceea ce face anual la CEOI: aruncă în sus, pentru ceilalți concurenți, patru băscuțe colorate cu pătrățelele de pe steagul lor național. Absolut întâmplător, două dintre ele ajung la elevii români.

Literatură slovenă

În centrul Ljubljanei este o statuie care, spune ghida, îl reprezintă din cap până în picioare pe poetul lor național, France Prešeren (se citește Franțe Preșeren), un poet romantic ce a trăit în perioada 1800-1849. Versurile imnului Sloveniei îi aparțin. Aflăm că a fost avocat și că s-a îndrăgostit de Iulia, o femeie care nu l-a băgat niciodată în seamă. Cu toate că a avut trei copii cu o altă femeie și a mai avut și alte relații, înainte de moarte (a avut probleme cu ficatul, cel mai probabil din cauza băuturii) a mărturisit că niciodată nu a uitat-o pe Iulia. Se pare că multe din poemele de iubire pe care le-a scris sunt dedicate acestei muze ale sale. Ghida ne-a arătat o reprezentare a Iuliei pe un zid din centrul orașului. E ca și cum aceasta ar sta la geam și statuia marelui poet o contemplă. Am avut ocazia într-o altă zi să văd din autobuz statuia celui considerat a fi cel mai mare scriitor sloven, Ivan Cankar (se pronunță Ivan Țancar), considerat inițiatorul modernismului în literatura slovenă, născut în 1876 și ucis în decembrie 1918 de virusul gripei spaniole. Am rugat-o pe Gaja să-mi spună ceva despre acest scriitor, pentru că sigur a învățat la școală. Îmi povestește că acesta era un om dificil și a avut îndrăzneala să scrie unele din lucrările sale în limba slovenă, lucru interzis de lege în Imperiul Austro-Ungar (asta îmi amintește de faptul că românii din Transilvania, cetățeni de rangul doi în cadrul imperiului ca și slovenii, nu aveau voie să utilizeze piatra în construcția caselor, ca să nu reziste mult, și nici să facă parte din bresle sau să formeze bresle). Aceste fapte i-au adus multe neplăceri scriitorului, dar el s-a ținut tare. Aflu că a fost chiar închis pentru o scurtă perioadă pentru ideile sale pan-slaviste. Gaja îmi mărturisește că a citit câteva romane ale lui Ivan Cankar, dar nu pentru că nu se dă în vânt după scrierile acestuia, ci pentru că fost obligată la școală. Exact ca în România, unde elevii nu-l citesc pe Sadoveanu, Ivan Cankar nu e apreciat de elevi sloveni datorită multelor cuvinte arhaice utilizate în scrierile sale.

A doua zi este concurs, așa că întrerupem vizita orașului cu regret. Cred că orașul merită o vizită de mai multe zile. Nu am apucat nici măcar să vedem castelul Ljubljana care se află în vârful unui deal undeva în spatele primăriei, dar datorită căldurii nu am mai fost capabili de urcușuri. Cred că ar merita de asemenea o plimbare cu ambarcațiunile pe râul care trece prin centrul orașului.

Supă Fibonacci

Este miercuri și e prima zi de concurs. Elevii se vor lupta timp de 5 ore cu trei probleme. Pentru fiecare trebuie să facă un program care să furnizeze rezultate corecte pentru câteva grupuri de teste. Un program numit evaluator furnizează și punctajele elevilor in timp real iar noi, liderii echipelor avem posibilitatea să urmărim clasamentul. Elevii nu își pot vedea decât propriile punctaje. De asemenea, orice om de pe planetă putea să vadă live acest clasament pe pagina concursului. Am stat deci cu laptop-ul în față timp de 5 ore și am tresărit de emoție la fiecare reușită a băieților noștri. La final, Andrei reușește punctajul maxim, 300, CA și Tamio obțin 245 de puncte, iar AC 225. Tipic pentru concurenții români, cei trei băieții care nu au obținut maximul de puncte sunt destul de nemulțumiți.

Masa de prânz este la cantina universității, așa că ne așezăm cuminți la coada formată din cei 58 de concurenți. Am primit și cartele și aflăm că nu puteam primi decât 150 de grame de salată și tot ce depășește această cantitate trebuie plătit. Ne întrebăm ce supe sau ciorbe au slovenii și Dani răspunde instantaneu: supă Fibonacci. Fac o mică paranteză ca să explic celor care nu știu care este celebrul șir al lui Fibonacci: 1,1,2,3,5,8,13,21,... În afară de primii doi termeni, cei doi de 1, orice alt termen ai șirului este suma precedenților doi. De exemplu, 8=5+3, 13=8+5, ... V-ați prins? Dacă nu, puteți arăta șirul unui copil din clasele primare. Dacă se prinde cum se formează, atunci are aptitudini să ajungă informatician în viitor. Revin. Cum adică supă Fibonacci, întrebăm noi. Dani răspunde: supa de ieri plus supa de alaltăieri este egal cu supa de azi! Profund... Ajungem la casă cu meniul zilei. Mi se cântărește salata. Vă rog să mă credeți că avea 148 de grame! Ne așezăm la masă și în afară de mine și de Andrei, vasluieni nepretențioși, ceilalți sunt nemulțumiți de meniu, nu e bun.

După-amiază suntem invitați să vizităm grădina zoologică aflată la foarte mică distanță de facultatea de informatică. Avem parte și acolo de ghizi, câte unul la trei echipe. Intrăm mai întâi într-o clădire unde ghidul nostru ține pe mână un porumbel. Suntem învățați cum să-l convingem să se urce pe degetul nostru. Apoi trecem la ceva mai interesant, un șarpe constrictor. Ghidul îl ține în mână și trece pe la fiecare din noi, trebuie să ținem mâna întinsă pentru ca șarpele să ne simtă cu ajutorul limbii sale bifurcate. Înaintea românilor este delegația maghiară și liderii lor nu acceptă să întindă mâna. Ceea ce nu poate un maghiar, poate orice român! Cu toții ne lăsăm „gustați” de domnul șarpe, ba chiar unii și l-au așezat în jurul gâtului, așa cum proceda și ghidul. Ieșim apoi și vedem urs, girafă, elefant, struți, gheparzi, zebre, tigri siberieni (i-am văzut defilând încolo și încoace, sunt intimidanți și incredibil de mari), maimuțe gălăgioase, cămile. Spre deosebire de grădinile zoologice din România (nu am vizitat prea multe), felinele și urșii au spații largi unde să se miște. Când ne oprim la zebre, ghidul întreabă de ce au dungi. Nimeni nu știe, în afară de mine, bineînțeles, pentru că eu sunt pasionat de National Geographic. Dacă nu știți, nu o să vă zic de ce, mai bine aflați singuri.

Platoul „păcătos”

Seara e cină la un restaurant. Am avut grijă să ne spălăm bine pe mâini după contactul cu porumbelul și șarpele. E bine să știți că spălatul pe mâini chiar contează în astfel de momente, ne-a spus-o și ghidul de la zoo. Elevii români, cei mai volubili dintre concurenți, stau de vorbă cu băieții din Polonia. Liderii echipei lor sunt uluiți: unul din băieții lor, Mariusz, vorbește și chiar formulează multe fraze! Cică asta e o raritate când e vorba de Mariusz care va lua și el medalia de aur la finalul concursului. E adevărat că au cu toții o temă comună și dragă de discuții, algoritmica, dar spun ce am mai spus odată: românii au darul de a crea în jurul lor bună dispoziție prin simpla prezență. Am vizitat câteva țări și realizez că românii sunt un popor fericit, știu să se simtă bine, numai că de multe ori nu realizează acest lucru. La masă suntem serviți în sfârșit cu mâncare foarte bună. Platoul de fripturi este îmbietor. Lângă mine se află delegația israeliană și îi avertizez: e carne de porc. Doi dintre elevii lor aflați cel mai aproape de mine declară sec: suntem atei. Și se servesc fără probleme. I-am interogat pe rând apoi pe toți ceilalți membri ai lor, cred în Iehova, așa că se abțin de la platoul „păcătos”. Ca fapt divers, simplă coincidență, vă spun că cei doi elevi credincioși vor lua medalie la finalul concursului, ateii nu. Mă întrețin cu liderul echipei Israelului, prenumele său este Nir. Mă apuc să-i spun un banc. Cum va arăta lumea în anul 3000? Va exista o singură țară, Uniunea Sovietică, capitala va fi la Washington și va avea ca președinte un chinez pe nume Itzac. Nir râde de se prăpădește, dar apoi îi spun și câteva bancuri cu români și nu se prinde de poante, cred că nația lor este prea serioasă. Îl somez să-mi spună un banc, dar susține că nu știe. I-am dat termen 48 de ore să-mi spună unul, dar în zadar. Mă voi întoarce în România fără să-mi îmbogățesc baza de date în materie de bancuri. Eu cu Nir discutăm apoi mult timp despre informatica din țările noastre. El știe că românii sunt foarte buni și mă întreabă cum atragem elevii spre algoritmică, facem cumva publicitate? Categoric nu, îi răspund. Pur și simplu mulți copii inteligenți vin la liceu special ca să învețe, deci ne caută ei pe noi, nu noi pe ei. Avem în țară o comunitate informatică foarte bine sudată, ne știm unii pe alții și adolescenții care vin din urmă se alătură la această comunitate atunci când vine momentul potrivit. Deduc din ce spune Nir că la ei nu este așa, dimpotrivă este extrem de dificil să atragă elevii. El nu este profesor, ci un free-lancer implicat în fenomenul acesta dificil și frumos care este IT-ul. Noi românii cred că mai avem un avantaj: mulți dintre elevii inteligenți aleg informatica, pe când în țări mari precum Germania sau SUA aceștia aleg alte cariere precum avocatura. Vă rog să nu trageți concluzii greșite: am spus „mulți dintre elevii inteligenți”, nu „toți elevii inteligenți”.

Este târziu și trebuie să mergem la culcare. De la restaurant la cazare sunt câțiva kilometri buni, drept pentru care noi românii solicităm taxiuri, ba luăm și ghidele cu noi. Am plătit 3,1 euro pentru cursă și am ajuns repede, celelalte echipe au mers pe jos. Ce austeri! Am avut la dispoziție vreo două ore baia fără să fim deranjați.

O poză de 4 euro

Între cele două probe de concurs este zi de excursie. Mergem cu autocarele să vizităm o peșteră și un castel. Drumul este destul de scurt și Slovenia are drumuri bune care o conectează cu toate țările vecine. În mai puțin de 100 km ajungi într-o țară vecină. Ajungem la Peștera Postojna, lungă de vreo 25 de kilometri. Ne-am adus cu noi gecile pentru că am aflat că înăuntru este foarte rece. La intrare doi tipi fac poze tuturor celor care intră. La ieșire vom găsi apoi un panou cu pozele făcute, poți să o cumperi cu 4 euro dacă o dorești ca amintire. Ne urcăm într-un trenuleț care ne duce cale de câțiva kilometri în interior. Nu avem voie să facem poze cu bliț, așa că rareori poți prinde cadre bune. La început am fost impresionat de mărimea camerelor prin care treceam, dar apoi am remarcat că erau minuscule în comparație cu ce am văzut apoi. Dacă ați fost prin minele de sare de la noi din țară, gen Slănic Moldova sau Salina Praid, atunci vă puteți face o idee cam cât de mari sunt unele dintre camerele pe care le-am vizitat. Sunt extrem de frumoase, vă spun că merită să mergeți acolo. Grupurile sunt însoțide de ghizi, dar nu prea m-am obosit să-i ascult. Aproape de ieșire este și o construcție cu geamuri în care se pot vedea câteva vietăți care trăiesc în peșteră, un fel de șopârle care mai mult stau nemișcate, probabil ca să-și conserve energia. Este ilegal să le fotografiezi, nu știu de ce, mai ales că probabil că sunt oarbe. Când ies, îmi cumpăr poza de 4 euro, stăm la soare să ne revenim din frig, apoi ne urcăm în autocare și mergem spre Castelul Predjama, aflat la vreo 3 km distanță. Numele înseamnă „Castelul din fața peșterii” pentru că așa și este: în spatele său se află o cavitate imensă. Imaginea este spectaculoasă, dar pe dinăuntru este destul de dezamăgitor. Și aici se află un ghid care ne spune câteva istorii. Castelul este menționat deja prin anul 1200, dar nu se știe și când a fost construit. Probabil că importanța sa a fost destul de redusă, regiunea care este azi Slovenia nefiind esențială probabil din punct de vedere strategic niciodată în istorie. Așa că ghidul ne povestește singura întâmplare picantă care poate să atragă atenția. Un anume Erazem Predjamski (în latină i se zice Erasmus), un fel de Robin Hood local, s-a aliat la un moment dat cu regele Ungariei Matei Corvin împotriva austriecilor. Conflictul se pare că s-a încheiat cu victoria dușmanilor săi, pentru că Erasmus s-a refugiat și baricadat în castel, iar austriecii au început o blocadă care a durat exact un an și o zi. Se pare însă că asediatorii nu știau că există un pasaj secret de la castel către vârful peșterii unde localnicii veneau și-l aprovizionau pe asediat cu alimente. Până la urmă, așa cum se întâmplă deseori în istorie, Erasmus a fost trădat. Ghida ne povestește cum acesta, pe când se afla la toaletă, a fost supus unui bombardament precis pornit la semnalizarea unui servitor. Că a murit în rahat la propriu o fi un detaliu picant, dar puțin probabil și adevărat. Bombardamentele nu prea puteau fi executate la punct fix, mai ales că tunurile erau în acea perioadă la începutul evoluției lor. Cred că de fapt nefericitul Erasmus a fost asasinat de ai lui, numai că nu poți atrage turiștii cu istorii banale. Mai bine ar zice că Dracula i-a ajutat pe austrieci și l-a golit de sânge pe haiduc. Este deja seară și urcăm în autocare ca să ne întoarcem la locul de cazare. Toată ziua cei patru elevi români, indiferent unde s-au aflat, au avut un singur subiect de discuție, algoritmii. Acum, în autocar, pe drumul de întoarcere, vorbesc tot despre algoritmi.

Cel mai bun rezultat

Este ziua a doua a concursului. De la 9,00 la 14,00 se luptă cu alte trei probleme, iar noi stăm și urmărim cu emoție evoluția băieților în clasament. După mai puțin de trei ore, Andrei are deja 300 de puncte, ceea ce înseamnă că a obținut deja premiul I cu maximum de puncte. Dar, lucru curios, nu vrea să iasă din sală. A aflat că la un alt concurs un elev a pățit-o, ieșind mai devreme, iar organizatorii au făcut nu știu ce modificări la teste. Andrei suflă și-n iaurt și încearcă și soluții mai bune, așa că avem surpriza să vedem că după trei ore jumătate nu mai are decât 230 de puncte. În sala unde se află liderii echipelor toți se uită la mine și râd, nu înțeleg ce se întâmplă. După 4 ore de concurs, nu mai avem acces la clasament pentru că organizatorii vor să adauge ceva tensiune concursului. La final Andrei, Tamio și AC ies și ne anunță că au luat 300 de puncte. Pe CA nu-l găsesc decât după câteva minute. Îmi spune că a luat 230 de puncte și când află punctajul colegilor săi se îngălbenește. Nu mai are replică, cerul a picat pe el, este sfârșitul lumii. Dispare în toaletă unde plânge, iar când iese într-un sfârșit, ne anunță că e cel mai prost din lume și continuă mult timp pe tema aceasta. Chiar dacă ar fi luat 300 de puncte rezultatul ar fi fost același, medalie de argint. Ceea ce pentru o majoritate zdrobitoare ar fi un succes fantastic lui i se pare un eșec rușinos, colegii lui au luat toți trei medalia de aur. Îl încurajăm cu toții. Discut cu el și între patru ochi și îi cer să nu uite că urmează peste vreo trei săptămâni olimpiada internațională unde este calificat, are posibilitatea să-și ia revanșa, mai ales că România nu a mai luat în ultimii doi ani niciun aur acolo.

După obișnuita „supă Fibonacci” ne adunăm în sala de festivități pentru că urmează premierea. Au fost prezentate din nou echipele și am primit cadou fiecare de la gazde un tricou și o sticlă goală, dar frumoasă de la Muzeul Sticlelor. Mulțumim frumos. Elevii medaliați ies în față în aplauzele sălii. Festivitatea ne place, mai ales că avem și rezultate excelente. La final ne fotografiem în grup și individual, ținând tricolorul în mâini, băieții cu medaliile la gât. Trei medalii de aur și una de argint înseamnă cel mai bun rezultat al nostru din toate timpurile la această competiție. Nicio altă țară nu a reușit această performanță. Acum suntem pregătiți să ne întoarcem acasă fericiți.

Nu aș vrea să rămâneți cu impresii greșite despre Slovenia după cele ce v-am relatat. Faptul că nu prea mi-a plăcut mie mâncarea nu trebuie să trageți concluzia că acolo mori de foame. Celelalte delegații nu am văzut să facă mofturi la masă și goleau farfuriile care li se puneau în față. Traiul slovenilor, puțin spartan după standardele noastre, are destule avantaje. De exemplu Gaja mi-a spus odată că ea și familia ei au mașină, dar că nu o folosesc decât cam o dată pe săptămână. Se utilizează foarte mult transportul în comun și bicicleta. Am văzut destule locuri unde sunt amenajate parcări pentru biciclete. Slovenia este cu adevărat o țară verde. Dealtfel culorile lor favorite, care nu sunt neapărat și pe drapel, sunt verdele (pădurea), albastrul (marea) și albul (aici am auzit două păreri: albul semnifică fie zăpada Alpilor, fie ceața deasă din zilele de toamnă). O ultimă impresie plăcută: nu am văzut în săptămâna petrecută acolo nici măcar un fumător, crede-ți-mă pe cuvânt! N-am simțit niciodată fum de țigară, indiferent unde m-am aflat. Sigur că sunt și pe acolo amatori de nicotină, dar e clar că sunt incomparabil mai puțini decât la noi.

La întoarcerea acasă, ca de obicei, pe aeroport ne-au așteptat părinții elevilor plus un profesor bucureștean și un olimpic informatician. Am făcut poze, bineînțeles cu drapelul tricolor, apoi ne-am despărțit cu speranța că la anul vom reuși o performanță și mai bună. Eu m-am grăbit să prind un microbuz de Vaslui. Pe drum am făcut o oprire la Buzău de vreun sfert de oră și una de 5 minute la Tecuci unde s-a schimbat șoferul. De fapt nu a fost doar de 5 minute, pentru că doi călători lipseau. Într-un târziu au apărut, unul din ei ținând o cutie cu bere din care trăgea cu sete. Când a golit-o a urcat în microbuz spunându-i celuilalt: „Eu când vreu o beri, nu discut uăi, nu discut!” A trecut pe lângă mine, apoi a trecut și damful. Călătorii iritați cred că ar fi vrut să-i reproșeze câte ceva, dar au renunțat. Dar eu am zâmbit calm, m-am relaxat pe spătar, am inspirat profund și am închis ochii. Începeam să mă simt, în sfârșit, din nou, acasă.

Despre autor
Author

Dan Pracsiu deţinător www.dponline.ro
Profesor, Liceul Teoretic "Emil Racoviță" Vaslui
Membru în Comisia Naţională a Olimpiadelor de Informatică
Pasiuni: istoria, călătoriile, fotografia, muzica clasică

Comentarii (2)
Scrie un comentariu
Nume:

Comentariu:

15 + 10 =