Jurnal de călătorie

Vă prezint locurile pe unde călătoresc

Un vasluian în Croatia

Am și eu un mic merit: sunt unul din foarte puținii profesori din această țară care se ocupă de pregătirea lotului național de informatică al României. Ați auzit vreodată de acest lot? Este format din cei mai buni 20 de elevi de liceu care, în urma unor probe de baraj extrem de dure, sunt departajați pentru a participa la olimpiadele internaționale. Aceste olimpiade sunt patru:

  • Olimpiada Internațională de Informatică (IOI este perscurtarea oficială). Este și cea mai importantă. Participă peste o sută de țări. Anul acesta România a câștigat două medalii de aur, una de argint și una de bronz.
  • Olimpiada de Informatică a Europei Centrale (CEOI). Este cea mai grea dintre toate olimpiadele, pentru că subiectele sunt cele mai dificile, iar medaliile mai puține.
  • Olimpiada Balcanică de Informatică
  • Concursul Internațional de la Shumen (Bulgaria)

Anul acesta CEOI s-a ținut în Croația între 13 și 19 octombrie în localitatea Primošten (se citește Primoșten, cu accent pe i). Ministerul Educației m-a desemnat pe mine și pe un coleg din Mureș să mergem împreună cu 4 elevi și să reprezentăm România la acest concurs. Echipa a fost deci alcătuită din: Szabo Zoltan și Dan Pracsiu – liderii echipei – și din elevii concurenți Andrei Heidelbacher (din Timișoara), Mihai Popa (Craiova) și bucureștenii Silviu Popescu și Daniel Posdărăscu. Toți cei patru elevi au fost debutanți la acest concurs. Ne apăsa un rezultat greu obținut de echipa României de anul trecut: două medalii de aur și două de argint, cel mai bun din istorie.

Primošten este de fapt o stațiune de la malul Mării Adriatica, cu priveliști absolut superbe, așa cum sunt multe în această țară intrată în UE chiar în 2013. Știam încă dinainte de a ajunge acolo că venituri importante ale Croației vin din turism, așa cum am dori să se întâmple și la noi. Doar avem și noi priveliști frumoase! Problema este legată de infrastructură care la ei există încă de pe vremea când Croația făcea parte din Iugoslavia, liderul comunist Iosip Broz Tito investind în șosele și autostrăzi, nu în Palate ale Poporului.

Am ajuns în 13 octombrie la Split zburând cu avionul, iar de acolo am fost preluați de  un microbuz în care erau și ghizii noștri, două fete de clasa a XII-a pe nume Marica (se citește Marița) și Lucija (Lucia). Fetele ne salută cu tradiționalul lor Bok! care se traduce prin „Bună!” sau „Salut!”. Căldura din Split ne-a izbit imediat, clima blândă mediteraneană am resimțit-o din plin. Lumea era în mânecă scurtă, iar noi cu haine groase! Am observat chiar la ieșirea din aeroport palmieri și tot felul de copaci și arbuști  plini cu flori. Nu știu ce specii erau, dar știu că la noi în țară nu ar crește. De la aeroport la Primošten sunt cam 40 de km. Am remarcat pe drum foarte mulți măslini. Toată lumea are în grădină pentru că, aflu asta de la Marița, tuturor le place să facă ulei de măsline acasă și eventual să mai și vândă, tot așa cum fac țăranii noștri cu floarea soarelui. Aflu și cum își denumesc croații propria țară. Nu știu cum se scrie, dar se pronunță Hîrvațca. Pe drum mai observ mandarini și rodii. Văd multe localități în care pescuitul este probabil o ocupație de bază, pentru că sunt sute de ambarcațiuni pe apă și câteva crescătorii de pești.

Suntem cazați la un hotel numit Zara, este chiar pe malul Adriaticii. Ne schimbăm repede în tricouri și ieșim la plimbare pe malul mării. Gazdele noastre consideră apa mult prea rece – cam 22 de grade. La noi, Marea Neagră are 22 de grade vara... Vedem de pe mal câteva din cele 1200 de insule ale Croației. Am aparatul foto la mine, așa că fotografiez totul.

Seara mergem la cină la hotel. Cazarea costă 575 de euro o camera pentru șapte zile, cu cele trei mese incluse. Toate mesele lor sunt de fapt bufet suedez. Servești ce dorești și cât dorești. Mănânci, dar nu bei. Băutura o plătești suplimentar. Pentru că în prealabil am schimbat 50 de euro, cer un suc de mere. Am primit un suc de 200 de grame și m-a costat 17 kuna. Un euro este cam 7,5 kuna. Scump, dincolo era mai ieftin...

Ne culcăm devreme pentru că suntem obosiți. Dormim cu geamul deschis, pentru că e foarte cald și noaptea. A doua zi dimineață am mers să-mi cumpăr apă de la un mini-market. Îmi iau un bax întreg. N-am uitat cât a costat un amărât de suc.

Avem apoi o întâlnire cu profesorii însoțitori ai celorlalte echipe.

Participă România, Croația, Slovacia, Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia, Germania, Elveția. Dacă vă miră prezența vreunei țări, atunci vă spun că, atunci când România a organizat CEOI în 2009, la concurs a fost invitată SUA! Curat european, dar și în fotbal se mai întâmplă. De exemplu, Israelul joacă în preliminariile Campionatului European. În total sunt deci nouă țări, fiecare țară cu patru elevi. Croația, țară gazdă, are dreptul la două echipe, deci opt elevi. La astfel de competiții regulamentul spune că aproximativ 50% din participanți iau medalii. După întâlnire mergem cu elevii în sala de concurs. Este practice competition, adică trei ore în care elevii trebuie să-și testeze calculatorul pe care vor lucra și vor rezolva trei probleme de încălzire. E o simulare a zilelor de concurs. Dar, deși este doar un antrenament, toți concurenții se străduiesc să obțină punctajul maxim de 300. Fiecare problemă valorează 100 de puncte. Andrei, Dani și Mihai obțin maximul, Silviu se oprește la 250. Aceste punctaje nu sunt acordate de profesori evaluatori, ci de un program de calculator care nu are sentimente. De aceea concursurile de informatică sunt corecte dar și dure. Poți primi zero puncte la o problemă la care ai muncit ore întregi. O cât de mică greșeală te poate costa totul.

Seara este deschiderea oficială. Ascultăm cuvântări de bun venit ale gazdelor. Eu fac poze. Urmează o recepție pentru profesori. Suntem serviți cu aperitive, vin și sucuri. Vinul e alb și negru, dar nu mă întrebați cum e gustul. Nu mă pricep. Ne întâlnim apoi cu băieții în holul hotelului și încercăm să îi încurajăm. A doua zi este prima rundă a concursului și simțim presiunea. Nu ne ies din cap rezultatele României de anul trecut. E greu să te menții acolo sus de tot când ai o echipă de debutanți și știm ce probleme grele propun croații. Asta chiar am uitat să v-o spun, echipa gazdă formează o comisie care propune toate cele 6 probleme.

Noi profesorii mergem să traducem din engleză în română cele trei probleme care se vor da în prima zi de concurs. Elevii intră în carantină. Vor sta cu ghizii până seara târziu. Avem experiență la tradus, dar terminăm abia la ora 1 noaptea. E din cauza unor modificări ale enunțurilor. În plus, echipa Elveției, fair-play, anunță că una din probleme seamănă cu o alta pe care au dat-o ei la un concurs de-al lor. Seamănă, dar este o mare diferență: problema elvețiană era într-un spațiu unidimensional, aceasta este în plan. E mult mai grea. Toată lumea acceptă să rămână în concurs. Elvețienii nu sunt oricum o super-forță în domeniu, cel puțin deocamdată. Ca să-și îmbunătățească performanțele, cheamă anual la ei acasă echipa României la un antrenament. Nu m-aș mira să „explodeze” în curând. Așa s-a întâmplat acum câțiva ani cu Ucraina. A solicitat câțiva olimpici români să-i ajute (contra-cost) în pregătirea lotului și acum sunt în topul mondial.

Prima zi de concurs începe la ora 8,00 fix și durează 5 ore. Noi profesorii avem posibilitatea să urmărim live rezultatele din timpul concursului. După două ore toți elevii români au zero puncte, dar nu mă îngrijorez. Ai noștri au o tehnică interesantă. Citesc cele trei probleme și le analizează pe toate. După aceea, încep implementările programelor. Cu o jumătate de oră înainte de expirarea timpului, Andrei e pe primul loc cu 198 de puncte din 300 posibile. În final, face o „îmbunătățire” și obține... 174 de puncte! Mihai e pe locul 3, Silviu e pe locul 7, iar Daniel e pe 10. Mi se pare excelent, suntem momentan cu 2 medalii de aur și două de argint. Băieții noștri, dimpotrivă, consideră că puteau mult mai mult și că rezultatele sunt un eșec! Ciudat, nu? Câți nu și-ar dori ca fiul lor să ajungă măcar la un CEOI!

După-amiază este analiza comună a primei zile de concurs. Germanii întreabă dacă în urma rezultatelor acestei runde va determina comisia să propună în ziua a doua probleme mai ușoare. Suntem anunțați de gazde că problemele ce urmează nu se vor schimba și că vor fi mai grele!

Seara ne întâlnim cu băieții noștri și ne relaxăm, analizăm probleme. La una din ele punctajul maxim din concurs a fost de 48, dar mulți concurenți au obținut 0 puncte. Toți o considerăm un „tractor”, adică o problemă la care e mult de muncă și nu ai garanția că o termini. Jucăm apoi cărți și discutăm probleme de logică. Oare câți se relaxează așa? Hai să vă spun una considerată simplă. Trei logicieni vin la un restaurant. Chelnerul întreabă: „Vrea toată lumea bere?” Primul răspunde: „Nu știu”, al doilea spune „Nu știu” și atunci al treilea spune „Eu știu”. De ce a răspuns așa fiecare și ce știe ultimul? O altă problemă, mai dificilă, vă poate testa perfomanțele deosebite ale copiilor voștri. Iat-o. Șapte pitici au fiecare câte un fes pe cap de culoare roșie sau albă. Se știe că există cel puțin un pitic cu fes de culoare roșie și că orice pitic poate vedea culorile fesurilor celorlalți pitici, nu și culoarea propriului fes. În fiecare zi ei se întâlnesc și se uită unii la alții. Apoi intră la loc în camere. Dacă vreun pitic află ce culoare are propriul fes, atunci nu mai iese la întâlnire. Întrebarea este ce se va întâmpla dacă toți piticii au de fapt fes de culoare roșie? Spor în rezolvare vă doresc!

În următoarea zi, pe 16 octombrie, mergem în excursie. La 8 dimineața fix ne așteaptă două autocare și plecăm spre Parcul Național Krka. Plouă slab, dar pe drum se întețește. Când ajungem, toarnă zdravăn și nu avem umbrele. Ne urcăm într-un vaporaș care ne duce la o cascadă. Acum este de-a dreptul potop. Toată lumea s-a adăpostit, dar eu nu pot să ratez momentul să nu fac poze. Odată coborâți din vaporaș, merg glonț la un comerciant care are de vânzare pelerine de ploaie. Costă 25 de kuna și mă protejează binișor. Problema este că sunt deja ud. Norocul meu că e totuși cald afară. Țin adăpostit aparatul și fac poze. Cascada este absolut magnifică! Văd că sunt de fapt succesiuni de cascade, așa că urc dealul ca să prind cele mai bune instantanee. Croații au pus acolo betoane și au construit drumuri pe platforme de lemn și poți merge prin parc fără să te murdărești pe picioare. După două ore de plimbări iese soarele. Mai fac o dată turul parcului și fotografiez aceleași locuri, acum însorite.

Găsesc pe drum un pom cu niște fructe ciudate. Seamănă cu ale castanului, știți voi, acea minge cu țepi, dar acestea sunt mai mici și de culoare portocalie.

Nu am curajul să le gust, poate sunt necomestibile sau mai rău, otrăvitoare. Dar voi avea surpriza să le reîntâlnesc într-o piață unde se vindeau cu 10 kuna păhărelul.

Ne îmbarcăm în autocare și așteptăm plecarea. Doi elvețieni lipsesc de la apel și sunt găsiți după o jumătate de oră. Să mai zică cineva de precizia elvețiană! Pornim în sfârșit către orașul Sibenik. Din cauza elvețienilor stăm mai puțin pe acolo. Ne sunt furnizate date istorice despre acest oraș, despre arhitectura sa și vizităm orașul vechi al unui rege pe nume Kresimir. Este considerat unul din cei mai importanți monarhi croați, cel care se pare că a adus sub stăpânirea sa prin secolul XI un teritoriu aproximativ identic cu cel al Croației de azi. Evident, i se mai spune și cel Mare. Vizităm și Catedrala Sfântului Apostol Iacov (englezii îi spun St. James).

Ajungem înapoi la hotel pe la ora 17,00. A fost o excursie obositoare, dar foarte interesantă. Singura temere este legată de faptul că am fost mult timp uzi. Sper să nu răcim, mai ales că în următoarea zi este iar concurs. Găsim în holul hotelului ultima ediție a ziarului CEOI (acesta a apărut zilnic). E un interviu cu Ante Derek, președintele comisiei care propune problemele. Amintește de problema pe care elvețienii o semnalaseră ca fiind asemănătoare cu una a lor și spune cu umor: „Sunt supărat pe elvețieni. Ne-au furat problema, s-au întors în timp și au propus-o la olimpiada lor. Aveam așteptări mai mari de la o țară care face o ciocolată așa de bună!”. Ca fapt divers, cu excepția unuia, elevii elvețieni au obținut zero puncte la acea problemă...

Seara, noi profesorii ne adunăm iar la tradus probleme. Suntem hotărâți să terminăm mai devreme și reușim. Pe la 11,30 noaptea suntem gata. Joi, 17 octombrie, este a doua zi de concurs. Începe tot la 8 fix și durează tot cinci ore. Iar stăm și urmărim live rezultatele. Ca de obicei, după două ore ai noștri au zero puncte, dar în final Andrei obține locul 2. A făcut schimb de locuri cu cel care în prima zi a fost al doilea, un slovac cu ochi oblici, cu părinți originari din... Mongolia. Dacă nu pierdea cele 24 de puncte în prima zi, Andrei ar fi ieșit primul. Dar locul doi tot aur înseamnă, așa că ne bucurăm. În final, toți elevii românii mai cad puțin în clasament și mai obținem un argint prin Mihai și două medalii de bronz prin Silviu și Daniel. Suntem într-un clasament neoficial al țărilor participante pe primul loc, singura echipă care obține patru medalii. Noi profesorii suntem fericiți, elevii noștri triști. Voiau mai mult. Nu e rezultatul de anul trecut – de altfel greu de egalat – dar e foarte bine. Am reprezentat cu cinste România. Anunțăm în țară rezultatul și toată lumea este extrem de mulțumită, primim felicitări prin telefon.

După-amiază toți profesorii suntem iar la ședință. Ni se prezintă clasamentul și premiile care urmează să se acorde. Delegația Ungariei are o obiecție. A doua echipă a Croației nu a fost inclusă în clasamentul oficial. Consultăm cu toții regulamentul și cădem de acord că cei patru elevi croați vor fi totuși incluși. Asta înseamnă că singura medalie pe care o are Germania, ultimul bronz, este pierdută pentru că un croat din echipa a doua îl depășește. Delegatul neamț e livid. Nu are puterea să articuleze niciun sunet. Citesc și eu încă o dată regulamentul care spune că aproximativ 50% din concurenți obțin medalii. Cuvântul aproximativ îmi atrage atenția. Dacă eliminăm germanul, sunt exact 50%. Dacă îl lăsăm, sunt aproximativ 50%. Suntem în legalitate. Fac această observație și toată lumea votează păstrarea elevului neamț în lista de medalii.

Seara profesorii merg undeva la țară. Suntem invitați de un tânăr localnic și serviți cu vin de-al său, rachiu, smochine și alte bunătăți. În grădină se găsește un smochin. E prima oară când văd unul, iar în el încă mai sunt fructe. Gust o smochină proaspătă, tot pentru prima oară. Localnicul are un butuc de vie vechi de 108 ani și ni-l arată cu mândrie. Încă mai dă rod. Casa este amenajată ca un mic muzeu, a fost încurajat să facă asta de un german care a trecut pe acolo și s-a îndrăgostit de locurile acelea. Ne spune câte ceva de istoria satului și a familiei sale, care a avut multe de pătimit. În timpul celui de-al doilea război mondial, proprietarii terenului erau patru frați. Unul a fost omorât de naziști, altul de partizani. Un al treilea a fost ridicat imediat după război de poliția secretă iugoslavă și executat. A rămas unul, bunicul actualului proprietar. Apoi, în anii ’90, în timpul războiului cu sârbii, au căzut bombe pe acolo care au făcut din fericire doar pagube materiale. Îmi place de tânărul acesta, proprietarul. Se vede că muncește cu plăcere pe moșia sa, are și familia cu el. Nu știe engleză, lucru destul de rar în Croația. E mereu cu zâmbetul pe buze și ia viața așa cum este. Ne invită la cină și suntem serviți cu supă, apoi primim tot felul de platouri cu specialități din carne de miel și ied, brânzeturi, pește, caracatiță și alte vietăți marine. Brațele caracatiței sunt prăjite, dar se văd încă ventuzele. Mi se pare că are același gust ca și puiul de găină. Stăm apoi la bancuri. Eu spun câteva românești care sunt gustate din plin. Un profesor polonez zice și el unul care-mi place foarte mult. Să vi-l zic și vouă. Se organizează un concurs de bătut cuie în masă cu capul. La concurs se prezintă un polonez, un rus și un siberian. Polonezul lovește cuiul care intră în masă pe jumătate. Urmează rusul care îl bagă pe trei sferturi. La final, siberianul își așează cuiul și lovește puternic. Cuiul dispare. Juriul acordă premiile. Pe locul doi, polonezul. Pe locul întâi, rusul (are capul mai tare!). Siberianul este descalificat pentru că a ținut cuiul invers...

Avem parte de voie bună timp de o oră întreagă, chiar și elvețienii au spus un banc, deși nu l-a înțeles nimeni! Asta ne amuză și mai copios, râsul e molipsitor. Mulțumim gazdei pentru ospitalitate și plecăm la hotel. Elevii sunt încă treji, au parte de un program de karaoke. De la noi s-a înscris Daniel, care a cântat o piesă a lui Bon Jovi. Cu mare greutate mi-am dat seama de asta, chiar dacă știam ce cântă! Nu că aș fi fost eu mai bun.

Vineri, 18 octombrie, mergem iar dis-de-dimineață într-o altă excursie. Pornim cu autocarul spre Split, al doilea oraș al Croației, aflat tot la malul Adriaticii. Pe drum, un ghid ne spune date despre istoria Croației. Seamănă destul de bine cu istoria României. Pe acel teritoriu au fost mult timp stăpâni romanii, apoi prin anul 1100 au venit ungurii, apoi turcii, i-au urmat austriecii, apoi naziștii, la urmă comuniștii. Independența Croației este din 1991. Tot ca și noi (și ca multe alte popoare!), croații își ascund păcatele istoriei sub preș. La obiectul istorie toată lumea învață numai faptele bune și cele mărețe. Ca la noi. O excepție este Germania. Când m-a întrebat profesorul neamț de unde sunt, i-am spus de regiunea Moldovei, ușor de confundat cu Republica Moldova. Îi explic faptul că ultima oară Moldova s-a împărțit în două în 1944 când sovieticii au venit peste noi în al doilea război mondial. O umbră trece peste chipul interlocutorului meu, știe că Germania are și ea o mare vină. La ei e infracțiune pedepsită de lege să nu recunoști Holocaustul. Au plătit cu vârf și îndesat pentru faptele înaintașilor și își asumă asta. Noi românii, ca și mulți alții, nu ne asumăm nimic. Nu insist pe această temă, unii probabil mă vor acuza că nu sunt patriot, că denigrez istoria glorioasă a românilor și alte asemenea. E mai bine să tac? Un proverb arab care-mi place foarte mult sună așa: E bine ca atunci când știi adevărul, să-l spui. Dar mai înțelept este să vorbești despre palmieri.

În portul orașului Split sunt o mulțime de ambarcațiuni, dar și vase de croazieră. Remarc mulți turiști străini care se plimbă printre palmieri.

Vizităm palatul împăratului roman Dioclețian. Este impunător, s-a păstrat foarte bine. Am observat lucrări de restaurare. Apa sărată a mării afectează toate clădirile de la malul mării. Asta e bine să o știți în cazul în care vă decideți să vă construiți un palat la Marea Neagră. Trecem pe lângă statuia Împăratului și ne punem o dorință. Frecăm apoi degetul mare de la picior al statuii ca să se împlinească. Eu mi-am propus să devin scandalos de bogat. Cred că sunt unicul român care își dorește asta... Întâlnesc în cetate doi studenți croați care sunt îmbrăcați în soldați romani. Îi rog să mă lase să fac o poză cu ei. Studenții primesc, dar îmi cer tradiționalul bacșiș. Le dau câte 5 kuna. E clar pentru mine că băieții ăștia doi câștigă într-o zi mai mult decât mine într-o lună.

Excursia e mai scurtă decât prima, ajungem la prânz la hotel. După-amiază este festivitatea de premiere. Ne-am pus tricourile oficiale care au pe piept tricolorul. Avem cu ce ne mândri! Facem poze multe și ne bucurăm de premiile primite de elevi. Profesorii primesc diplome.

(foto - Zoltan Szabo, Daniel Posdărăscu, Mihai Popa, Silviu Popescu, Andrei Heidelbacher, Dan Pracsiu)

După festivitate se discută despre CEOI 2014 care va avea loc în iunie în Germania și despre IOI 2014 care va fi în iulie în Taiwan. Mergem apoi la cină, unde gazdele ne fac o surpriză: un tort pe care este sigla oficială CEOI 2013.

Ajută la tăiat felii chiar elevul care a luat locul I în concurs, slovacul de origine mongolă, Eduard Batmendjin. Toți elevii îi spun Batman. A luat aur și la IOI 2013 care a fost în Australia. Am aflat că acolo elevii mongoli când l-au văzut, s-au bucurat și l-au înconjurat cu dragoste vorbindu-i în mongolă. El le-a răspuns în engleză că nu înțelege nici măcar o boabă în limba maternă!

Ziua de 19 octombrie înseamnă plecarea acasă. Ne luăm rămas bun de la gazde, mulțumindu-le pentru ospitalitate. Ne-am simțit cu adevărat minunat acolo! Mergem către aeroport, prilej pentru mine să fac de pe un deal câteva fotografii cu localitatea Primošten.

Pozez de fapt peninsula pe care s-a construit acum sute de ani localitatea. Sunt acolo aceleași străduțe înguste, iar casele sunt locuite încă. Pe drum îl trag de limbă pe șofer. Îl întreb direct care mai sunt relațiile lor cu sârbii și su slovenii, foștii lor tovarăși din Iugoslavia. Primesc răspunsuri la fel de directe, venite din partea unui croat. Ei nu au nimic cu nimeni. Îl cred. La urma urmei, atunci când nivelul de trai este de cel puțin trei ori mai ridicat decât în România, ce probleme să te mai frământe cu vecinii? Nu știu dacă și sârbii simt la fel, dar îmi amintesc de un sondaj în țara noastră în care erau întrebați românii care este cel mai bun vecin. Răspunsul a fost: Marea Neagră. E sigur, cred eu, că cel mai bun vecin al Croației este Marea Adriatică!

De la Split la București nu este avion direct, am făcut o escală de aproape șase ore la Frankfurt și am ajuns pe Otopeni în jurul miezului nopții. Fiind posibil să fim așteptați, îmbrăcasem aceleași tricouri oficiale pe care le-am purtat și la premiere. Știam că inspectoarea de informatică din Minister, doamna Dumitriu Nușa, care ne-a fost mereu aproape și ne-a sprijinit, nu este la București. Sigur ar fi venit să ne întâmpine, chiar în miez de noapte. Nu am fost deloc mirați să constatăm că le ieșire ne așteptau doar părinții elevilor. Am făcut chiar acolo câteva poze, spre surprinderea pasagerilor din jur care probabil se întrebau ce e cu acești români purtând tricolorul pe piept. Mare lucru nu făcusem, doar reprezentasem cu cinste România la un concurs internațional foarte important. Eu m-am bucurat în sinea mea că nu au venit televiziunile din București. Am de multe ori impresia că reporterii de acolo nu știu să întrebe decât: „Sunteți vinovat?”, sau „Ați ucis-o?”. Cei patru elevi știu că vor fi premiați de Minister cu vreo mie sau două de euro, apoi vor primi și o bursă lunară de aproximativ 400 lei. Noi profesorii nu vom primi nimic. Dealtfel, nu suntem plătiți nici pentru că pregătim lotul național de informatică. Singura răsplată pe care am primit-o a fost această călătorie plăcută în Croația. Mie îmi este suficient. Dacă vi se pare prea mult, atunci vă invit cu plăcere să vă alăturați nouă în această activitate deloc ușoară a pregătirii elevilor pentru concursuri internaționale. Poate veți merge la rândul vostru în țări străine. Un singur lucru mai am să vă spun. Pentru acest concurs, Ministerul Educației a plătit cam 3500 de euro, cheltuieli cu transportul delegației și diurnă.

La sfârșit, nu-mi rămâne decât să vă salut în stil croat. Bok!

Despre autor
Author

Dan Pracsiu deţinător www.dponline.ro
Profesor, Liceul Teoretic "Emil Racoviță" Vaslui
Membru în Comisia Naţională a Olimpiadelor de Informatică
Pasiuni: istoria, călătoriile, fotografia, muzica clasică

Comentarii (3)
Scrie un comentariu
Nume:

Comentariu:

15 + 10 =