Slănic Moldova - Perla Moldovei

Apărut la 25 august 2010   |   autor: Dan 1 comentarii

Am căutat pe diverse pagini date despre originea numelui acestei staţiuni. Nu am reuşit să aflu decât că staţiunea este renumită pentru izvoarele sale de ape carbonate, bicarbonatate, uşor sulfuroase, clorate, sodice, hipertonice, hipotonice şi oligominerale, izvoare descoperite încă din anul 1801 pe Valea Slănicului. Am căutat şi pe site-ul Primăriei Slănic-Moldova şi am aflat că, citez: Despre locurile acestea se pomeneşte prima dată în hrisovul dat de Constantin Cehan Racoviţă la 1 ianuarie 1757, când întreaga vale a Slănicului "şi cu tot dealul de unde se scoate sare" făcea parte din moşia singurului domn din epoca fanariotă, născut dintr-o familie curat românească, la Racova (Vaslui) şi care a ocupat în două rânduri scaunul Moldovei. În consecinţă nu cunosc originea numelui Slănic. Dacă ştiţi voi, vă rog să mă contactaţi!

De cum intrăm cu maşina în staţiune, citim de pe un panou instalat de primărie că Slănic Moldova este oraş verde (proiect european), iar de pe alt panou aflăm că Slănic-Moldova are criminalitate zero. Ne-am liniştit. Ne cazăm la un mic hotel numit Vila Palace, într-un apartament care are cameră, hol, baie, balcon şi care costă 120 lei pe noapte. Pornim apoi să explorăm oraşul. Sunt multe hoteluri şi vile în zonă şi venind cu maşina am remarcat destule pensiuni în afara oraşului. Gradul de ocupare părea mare. Remarcăm în oraş şi câteva clădiri în ruină, dar altele se ridică iute. Chiar lângă vilă se va inaugura pe la sfârşitul lui 2010 un mol. Mai încolo, un restaurant, i-am uitat numele. Am vrut să intrăm, dar am zărit un afiş: De vânzare. Doar şi aici este criză, nu? În general am observat că în staţiune sunt relativ puţine restaurante deschise, la unele mâncarea este destul de scumpă, la altele mai accesibilă. Pentru toate buzunarele.

Staţiunea Slănic-Moldova

Vila Palace, unde am stat noi

Vedere din balcon

Parcul staţiunii

Mie îmi place staţiunea. E situată între munţi, e curată, are un parc mărişor unde copiii se pot juca. Lângă parc este o biserică, nu am intrat în ea şi nici nu ştiu ce hram poartă. Peste drum de parc este râul Slănic, afluent al Trotuşului. Mergem să stăm pe pietre, chiar lângă apă. Combate stresul! Facem şi poze. Puţin mai în aval se află izvoarele care au făcut ca această staţiune să existe. Deasupra fiecărui izvor este un panou pe care scrise bolile ce pot fi combătute. Sunt mulţi oameni care au probabil diverse afecţiuni şi care se adună acolo. Eu vă spun însă un lucru: nu beţi dacă sunteţi sănătoşi! Mai sus de parc este un mic... talcioc săi spunem. Sunt acolo mai multe căsuţe care oferă turiştilor suveniruri şi alte mărunţişuri. Oare când ne trezim? Eu mi-am cumpărat cu 10 lei o pereche de ochelari de soare. Ieftin! Remarc destule produse chinezeşti pe la tarabe. Pe un tricou de damă scrie: Găina bătrână face ciorba bună... dacă morcovul e tânăr! Asta e sută la sută românească!

De-a lungul râului Slănic s-a ridicat şi un complex balnear (pare a fi o clădire contruită în perioada comunistă) care poartă numele fondatorului biospeologiei, Emila Racoviţă. Clădirea arată bine, deşi nu am zărit oameni pe acolo. Într-o poză pe care am postat-o mai sus, Vedere din balcon, se vede aproape de pădure o clădire lungă. Aceea este complexul. Alături sunt nişte construcţii începute şi neterminate.

Biserica

Râul Slănic

Parcul (în dreapta, bazarul)

Pentru că avem maşină, putem porni să vizităm şi alte locuri apropiate. Cum vii de la Slănic spre Târgu Ocna, pe dreapta vezi un indicator: Spre Mănăstirea Ştefan cel Mare şi Sfânt. Drumul spre mănăstire e de 6 km de urcuş şi e... offroad. Veţi spune că majoritatea şoselelor româneşti sunt aşa. Dar acolo se pare că a plouat masiv şi nisipul a fost cărat de ape la vale. A rămas piatra. În faţa Loganului nostru urcă o Toyota. Are garda joasă. Se loveşte de câteva ori. O depăşim. Ne rătăcim. Ajungem la o sondă. Muncitorii de îndrumă. Mulţumim frumos. Ne întoarcem. Toyota a ajuns deja. Coborâm şi primul lucru pe care-l fac este să-l compătimesc pe şofer. Apoi facem poze. E foarte frumos acolo, în vârf de munte. Totul este un splendid verde. Dacă te uiţi în vale, vezi şi Slănicul.

Un călugăr ne întâmpină şi ne furnizează informaţii. E bine şi aşa. O broşură cu mănăstirea încă nu au editat. Aflăm că pe acolo a fost linia frontului în 1917. E vorba de linia Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz. S-au dat lupte crâncene. De fapt tot atunci şi Slănicul a fost distrus serior de bombardamente. Mănăstirea e nouă. A fost terminată în 2003 şi sfinţită în 2006. Ctitorii săi, soţ şi soţie, nu au mai trăit să apuce sfinţirea. Sunt doar vreo 10 călugări acolo, deşi constat că se mai construiesc chilii. Aflăm că lumea nu mai este atrasă de călugărie. Dacă ai 12 clase şi vrei să devii călugăr, trebuie doar să mergi acolo. Eşti primit într-un fel de ucenicie şi dacă eşti vrednic... Pare simplu, nu?

Mănăstirea Ştefan cel Mare

Chiliile

Biserica

Biserica - interior

După ce ne reculegem sufleteşte, plecăm. La coborâre întâlnim alte câteva maşini. Cele cu garda joasă au încurcat-o. Un proprietar de BMW se uită la pagube. Cred că reparaţiile îl vor costa cât jumătate din Loganul meu. De, credinţa-i mare!

Ne propunem să vizităm celebra mină de sare din Târgu Ocna. Dacă nu aveţi maşină, nu e nicio problemă. Sunt autobuze care fac drumul Slănic-Târgu Ocna şi retur. Dacă aveţi maşină, fiţi atenţi cum circulaţi. E radar în zonă. Lângă salină este parcare pentru autoturismele vizitatorilor. Oprim acolo şi mergem să luăm bilete. Sunt cam scumpe: 18 lei pentru adulţi şi 9 lei pentru copii. La intrarea în salină, un panou oferă câteva informaţii utile: în primul rând, temperatura este de 12-13 grade Celsius indiferent de anotimp, aşa că vă trebuie chiar şi pe timp de vară o haină mai groasă şi pantaloni lungi. Adâncimea minei este de 240 metri. Coborârea se face cu un microbuz, iar traseul se face cam în 5-10 minute. Primul lucru după ce am coborât din microbuz a fost să lingem pereţii. Cred că toată lumea face asta. Sărat. Ce am găsit acolo, în adânc, mi s-a părut incredibil: terenuri de fotbal, volei, baschet, mese de tenis de masă, biliard, tobogane pentru copii, chiar şi calculatoare cu jocuri de închiriat cu 3 lei ora. Cât am stat pe acolo, la inspirat aer sărat, bun pentru astmatici, am putut vizita o biserică, Sfânta Varvara, ocrotitoarea minerilor, lăcaş construit după 1990. Evident, pereţii bisericii sunt de sare. Înăuntru mai puteţi vizita Muzeul Sării, Bazinul de Saramură şi o micuţă cascadă. Găsiţi şi un magazin alimentar, iar alături sunt mese la care vă puteţi aşeza să staţi cu orele, aşa cum de altfel şi fac mulţi oameni convinşi că atmosfera sărată le face bine. Şi încă ceva: aveţi semnal pe telefonul mobil acolo înăuntru!

La intrarea în salină

În Biserica Sfânta Varvara

Baza sportivă

Bazinul de saramură

De la Muzeul Sării aflăm că acolo se extrage sare de cel puţin o mie de ani, deşi prima mărturie datează de prin 1380, dintr-un hrisov domnesc din care rezultă că pentru construcţia unui pod de piatră s-au plătit 2000 de ocale de sare. Asta mi-a amintit cât de scumpă era sarea în acele timpuri peste tot. De exemplu, în Franţa, chiar unul din mulţii regi Ludovic urmărea prin ochean extragerea sării ca nu cumva muncitorii să fure. Sarea era aproape la fel de scumpă ca şi aurul. Exploatarea era grea şi probabil şi tehnologia prelucrării. Datorită cererii tot mai mari de sare cât şi adâncimii mari şi distanţelor lungi până la mină, ocnaşii (majoritatea condamnaţi) rămâneau câte 24 de ore în adâncuri, ceea ce a avut repercusiuni asupra sănătăţii lor. Soluţia? Prin hotărâre domnească, în 1851 se înfiinţează un penitenciar la intrarea în mină.

Ieşirea se face evident tot cu microbuzul. Deşi am purtat geacă, am simţit frigul înăuntru. "Norocul" nostru este că afară sunt ceva între 35 şi 135 grade Celsius, aşa că ne dezgheţăm repede. Doar că acum avem şi noi pe piele un strat de sare.

Aproape de Târgu Ocna este Mănăstirea Măgura Ocnei, o mănăstire de măicuţe. Spre deosebire de drumul către Mănăstirea Ştefan cel Mare, acest drum este asfaltat, dar are o mare problemă: este foarte îngust. Sunt extrem de puţine locuri pe acest traseu pe care să încapă două maşini una lângă alta, dar avem noroc. Suntem într-o zi de joi şi nu e aglomerat. Ajungem repede şi parcăm.

La Mănăstirea Măgura

Chiliile

Biserica veche

Biserica

Pot să vă dau şi câteva date istorice. Prim atestare documentară a mănăstirii este din anul 1655 când, citez din broşură, Solomia monahia, fiica lui Constantin Donose din Dărmăneşti, îşi dăruieşte partea sa de moştenire Schitului de la Ocna, construit din lemn la 1653, cu hramul "Înălţarea Domnului". Vechiul schit al Măgurei Ocnei a fost şi el martorul luptelor din primul război mondial când soldaţii români, îmbărbătaţi de promisiunea regelui Ferdinand că vor primi pământ, s-au bătut cu forţele austro-ungare, care doreau să facă joncţiunea cu germanii şi să ocupe Moldova. Se pare că schitul a scăpat neatins din acele lupte, dar nu a avut nicio şansă în faţa buldozerelor lui Ceauşescu. Totul s-a reconstruit după revoluţia din 1989.

E foarte frumos acolo pe munte, o linişte extraordinară care merită trăită. Vizităm şi împrejurimile, găsim şi biserica veche. Am o singură problemă. Întâlnesc mai multe măicuţe şi nu prea ştiu cum să le salut. Pentru că ele răspund cu "Doamne-ajută", procedez şi eu aidoma. De-acum înainte voi spune şi eu la fel! Întâlnim pe acolo şi două măicuţe care sunt ţigănci. Sunt foarte tinere. Cred că şi-au găsit menirea. Îmi amintesc şi de ceea ce spusese călugărul de la Mănăstirea Ştefan cel Mare. Poate că nici femeile nu mai au chemare pentru viaţa monahală.

Cum cobori de la mănăstire, la 100 de metri se află Monumentul-Muzeu "Măgura Ocnei" închinat eroilor 1916-1919. E înalt, îngust şi... închis. Deschis este doar de vineri până duminică, vreo 4 ore pe zi. Îi dăm ocol, facem poze şi ne relaxăm pe o bancă, la umbra copacilor. Apoi coborâm şi avem norocul să întâlnim doar două maşini care urcă, chiar în zonele mai largi.

Mausoleul Eroilor

Vedere de la Mausoleu

300 de scări

Decidem să mâncăm la prânz o tochitură grozavă. Iar după-amiaza decidem rapid că trebuie să urcăm pe munte cunoscutele 300 de scări. După noi se mai aventurează câteva persoane, dar când observă la ce înălţime sutem noi deja şi ce abrupt este, toţi fac pe loc cale întoarsă. Aşa că urcăm doar noi. Ne odihnim des şi mergem voiniceşte mai departe. Când ajungem sus, suntem leoarcă. Tocmai am dat jos prin transpiraţie toată tochitura... Mai avem putere să facem poze şi ne întoarcem. Coborîrea e şi ea grea. Până jos îmi tremură genunchii. Iar piciorul pe care l-am avut rupt mă sâcâie. Nu contează. Cine nu a urcat scările alea, înseamnă că nu a trecut pe la Slănic Moldova.

Înainte să mă întorc acasă, am un singur regret şi anume că nu am avut timp să vizitez şi barajul de lângă Dărmăneşti, de pe Lacul Poiana Uzului. Dacă aţi fost acolo, să-mi spuneţi şi mie dacă merită să treci pe acolo. E vineri, 13 august 2010 şi pentru că nu sunt superstiţios, ajungem cu bine acasă.

Număr de accesări: 6864

• 

  CB MEDIA 18-1-2012 13:25:23

  Frumos jurnalul. Am calatorit si eu cu tine un pic. O scurta "iesire" in miez de saptamana. :)