Pagini de istorie

Istoria văzută prin ochii unui amator

Trei ţări, două atitudini, o singură ruşine

În 1940, când deja izbucnise al doilea război mondial, sovieticii au trimis României un ultimatum. Ori le cedăm Basarabia şi Bucovina, ori război. În acele zile de grea cumpănă, guvernul regelui Carol al II-lea, conştient de slaba înarmare şi incompetenţa comandanţilor armatei noastre (datorate în primul rând, ca şi în zilele noastre, sustragerilor masive de fonduri şi corupţiei), decide retragerea din cele două ţinuturi româneşti, fără a trage măcar un foc de armă. Nu ştiu ca în istoria noastră milenară să se mai fi petrecut aşa ceva vreodată.

Hitler, conducătorul Germaniei naziste, remarcând pe hartă că acum ruşii sunt mai aproape de câmpurile petrolifere de pe Valea Prahovei, trimite un ultimatum (prin dictatul de la Viena) prin care ni se cerea să cedăm Ungariei o parte din Transilvania. Din nou, spre ruşinea nostră, iar ne retragem fără luptă. Trebuie menţionat că oricum nu am fi reuşit să câştigăm în eventualitatea în care am fi luptat. Dar acesta este un mod onorabil de a ieşi cu faţa curată în faţa lumii şi a posterităţii.

În iarna dintre 1939 şi 1940 Finlanda a "beneficiat" de un ultimatum asemănător dat de ruşi. Deşi slab înarmaţi şi inferiori numeric, nordicii nu au cedat presiunii şi au luptat. Astfel o armată mică, dar motivată şi având comandanţi capabili, au provocat sovieticilor pierderi enorme. Au fost situaţii când o brigadă finlandeză pe schiuri şi echipată cu armament uşor a surprins în ambuscadă şi nimicit un întreg regiment inamic fără nicio pierdere. Finlandezii au avut între 20.000 şi 22.000 de morţi, în comparaţie cu peste 125.000 ai agresorilor. Numărul mic de prizonieri de ambele părţi, câteva mii, ilustrează clar ferocitatea luptelor din acest război de iarnă. În final, Finlanda a fost totuşi învinsă, a cedat teritorii, dar a arătat lumii întregi că e o ţară cu care e bine să nu te pui.

După al doilea război mondial, Palestina era sub ocupaţie britanică. Englezii s-au retras în 1947, lăsând în urmă un focar de conflicte care stătea să erupă. Războiul s-a declanşat chiar în mai 1948, atunci când Israelul şi-a proclamat independenţa. Imediat statul evreu a fost atacat de o coaliţie de state arabe, formată din Egipt, Irak, Iordania, Liban, Siria, la acestea adăugându-se o armată a Ligii Arabe.

Ambele părţi beligerante beneficiau de armamentul pe care britanicii îl abandonaseră în regiune cu un an înainte. La început forţele musulmanilor, superioare numeric, au avansat. Asta până când israelienii şi-au dat seama că dacă se mai retrag, vor fi aruncaţi în mare. Aşa că nu au mai făcut un pas înapoi. Egiptenii au fost opriţi în sud, în deşert, iar în Ierusalimul divizat s-au dat lupte urbane, arabii ţinând oraşul sub blocadă. Până la finalul conflictului din iunie 1948 oraşul a fost în cea mai mare parte recucerit de evrei prin operaţiuni de învăluire. David Ben Gurion, ctitorul statului Israel şi prim ministru în acea perioadă, a declarat la finalul conflictului că era convins că vor avea pierderi de 60.000 de vieţi. Au murit de fapt de 10 ori mai puţini evrei în acest război. Toată lumea a fost uimită de deznodământ, marile puteri ale lumii fiind convinse că arabii, mult superiori numeric şi beneficiari ai armamentului greu britanic, vor desfiinţa noul stat apărut pe harta lumii.

Nu este în intenţia mea să insist şi asupra celorlalte conflicte dintre cele două părţi. Voi menţiona că al doilea război, din 1967, a rămas în istorie sub numele de Războiul de şase zile. Pentru că exact atât a durat. Israelienii au atacat prin surprindere, aerian şi terestru, pe inamicii săi vecini, aceştia nefiind capabili să riposteze, surprinşi total de rapiditatea şi eficienţa atacurilor evreieşti. Rezultatul acestui conflict a fost că statul Israel şi-a dublat suprafaţa. Al treilea război, numit Războiul de Iom Kipur, a avut loc în 1973. Egiptenii şi sirienii au profitat de această sărbătoare evreiască pentru a ataca din două părţi. După ce în prima fază musulmanii au avansat, israelienii au preluat iniţiativa şi au ieşit din nou învingători în faţa unor forţe superioare numeric. De exemplu, sirienii îi depăşeau numeric pe evrei în raport de 7 la 1. Au fost situaţii când o întreagă brigadă siriană de tancuri a fost ţinută în şah de un singur tanc israelian. Coordonarea superioară, curajul şi valoarea comandanţilor au adus victoria evreilor.

Trei ţări, o problemă identică, două atitudini. Noi românii putem să luăm măcar de acum încolo exemplu de la alţii. Iată de ce admir poporul evreu, greu încercat în istorie, dar care, cu ajutorul hotărârii, curajului şi competenţei a ştiut să răzbată. Şi nu este în intenţia mea să minimalizez meritele statelor arabe. Au luptat cu ardoare şi curaj, poate ar fi putut învinge, dar atitudinea israelienilor în faţa pericolului şi mobilizarea exemplară de care au dat dovadă ar fi fost oricum demne de admirat. Şi Finlanda, cu o populaţie de cel mult patru milioane de suflete la momentul conflictului cu ruşii, nu a ezitat să lupte. Numai noi am avut o atitudine pasivă în faţa pericolului. Şi am rămas cu ruşinea.

Despre autor
Author

Dan Pracsiu deţinător www.dponline.ro
Profesor, Liceul Teoretic "Emil Racoviță" Vaslui
Membru în Comisia Naţională a Olimpiadelor de Informatică
Pasiuni: istoria, călătoriile, fotografia, muzica clasică

Comentarii (2)
  • Avatar

    Utzuletzu' 18-09-2010 ora 18:33

    Nu numai cu rusinea am ramas. Am ramas si cu pierderile de teritorii si unii din noi si cu confuzia daca ele sunt sau nu ale Romaniei.

  • Avatar

    Koma 4-09-2010 ora 11:24

    Dl. Prumboiu se poarta ca vechii proprietari de plantatii. Ii trateaza pe toti angajatii ca pe sclavi. Noroc ca s-a interzis biciuirea

Scrie un comentariu
Nume:

Comentariu:

15 + 10 =