Pagini de istorie

Istoria văzută prin ochii unui amator

Cât de sângeroase au fost bătăliile şi războaiele?

Au fost oare în trecut bătăliile sângeroase aşa cum se ştie din cărţile de istorie? Sau, mai întâi, au fost oare în trecut armatele aşa de mari cum s-a scris? Un alt lucru interesant ar de ştiut dacă a existat în istoria lumii un moment de cotitură, de trecere de la bătălii cu pierderi relativ mici de vieţi la adevăratele măceluri. Ca un amator iubitor de istorie ce sunt, îmi propun să-mi răspund întâi mie acestor întrebări. Voi analiza şi câteva conflicte care în trecut au ieşit parcă din tipare.

Gaugamela, 331 î.Hr. Regele macedonean Alexandru cel Mare, aflat în fruntea a aproximativ 40 000 de greci îl înfruntă pe Darius al III-lea, conducătorul întinsului Imperiu Persan. Armata persană, estimată în mod nerealist de unii la un milion de soldaţi, era probabil de cel puţin două ori mai numeroasă. Avantajul era totuşi de partea macedonenilor, luptători duri, mult mai bine înarmaţi şi care vorbeau aceeaşi limbă. Tehnicile lor de luptă erau unice în lume la acea vreme, iar generalii lor erau capabili să manevreze cu unităţile lor în mod independent pe câmpul de bătălie. Persanii în schimb opuneau o armată eterogenă, adunată de la multele popoare care alcătuiau atunci imperiul, deci oaste care comunica prost. În plus, totul stătea în liderul suprem. Dacă el fugea, atunci toată armata se dispersa. Alexandru a atacat cu cavaleria pe flancul drept, celebrele sale falange au înaintat pe centru, iar Darius şi-a pierdut cumpătul şi a fugit, urmat de armata sa. Rezultatul acestei lupte titanice a fost incredibil. După spusele lui Alexandru cel Mare, grecii au pierdut doar 500 de soldaţi (el nu punea la socoteală pierderile aliaţilor săi), iar perşii probabil sub 20 000.

În acele vremuri (şi mult după aceea), cei mai mulţi oameni piereau în bătălii atunci când una dintre armate rupea rândurile. Trupele rapide ale învingătorilor ajungeau din urmă grupuri dezorganizate de fugari şi le nimiceau. Nici marea bătălie de la Gaugamela nu a făcut excepţie din acest punct de vedere. Cei mai mulţi perşi (inclusiv Darius) au murit fugind, nu luptând. Dacă spun "au murit fugind de inamic" să nu se înţeleagă faptul că neapărat se murea de mâna adversarului. Rănile care se infectau, bolile, lipsa hranei sau a apei, marşurile lungi, epuizarea erau de fapt principalele cauze ale deceselor. Chiar şi Alexandru cel Mare, în cei aproximativ 10 ani de campanie asiatică, a pierdut incomparabil mai mulţi ostaşi cam din aceleaşi cauze ( marşuri, epuizare, boli etc.) decât de sabia sau săgeţile duşmanilor.

Cannae, 216 î. Hr. Hannibal Barca, celebrul lider cartaginez se afla deja de câţiva ani în Peninsula Italică, creând panică şi învingând armatele romane care i se opuneau. Republica Romană îşi strânge toate forţele: se spune că aproximativ 40 000 de soldaţi (8 legiuni), la care se adaugă alţi 40 000 de aliaţi şi puţină cavalerie. Hannibal, care dispunea de forţe pedestre inferioare ca număr, beneficia de o cavalerie mai numeroasă. El reuşeşte să-şi încercuiască inamicul şi, într-o singură zi, piere floarea armatei romane. Cifrele estimate de până la 75 000 de morţi de partea Romei sunt, cred eu, absurde. În primul rând, o bună parte din soldaţi rămâneau şi pe timpul luptei în tabără pentru a asigura paza bagajelor, fiind totodată şi un loc de refugiu pentru eventualitatea înfrângerii. Probabil că cel mult 30 000 de victime au fost atunci, mai ales că, se ştie, în 202 î. Hr., atunci când Hannibal este bătut de Scipio Africanul, armata romană cuprindea mulţi veterani ai luptei de la Cannae, exilaţi în Sicilia ca pedeapsă pentru înfrângerea umilitoare.

Indiferent că au fost 30 000 sau 50 000 de victime, cert este că episodul Cannae a reprezentat cea mai sângeroasă bătălie a lumii de dinainte de Hristos, o excepţie care impresionează şi azi. Să nu uităm că fuseseră vremuri în care, în Grecia antică, dacă două oraşe se decideau să se lupte între ele, se adunau la un loc stabilit, la o zi stabilită, cu oameni din ambele tabere care priveau lupta de sus de pe un deal şi stabileau învingătorul. Ca la un meci de box azi!

Probabil e greu de crezut, dar urmează după episodul Cannae aproximativ 2000 de ani în care extrem de rar numărul combatanţilor l-a atins pe cel de la Cannae. Şi mai rar bătăliile au fost atât de sângeroase, acest lucru punând încă o dată la îndoială atât cifra reală a participanţilor la războaie, cât şi numărul real al victimelor de acum două milenii. Mai adăugăm ceva. Legiunile romane au numărat în cele mai bune vremuri ale imperiului aproximativ 6 000 de soldaţi, dar în vremea republicii efectivul fusese şi de 4 000. Asta ar putea însemna că la Cannae ar fi putut fi numai 30 000 de romani, iar aliaţii, care formau trupe nu aşa de eficiente pe câmpul de luptă, să fie folosiţi doar ca trupe de rezervă şi logistică. Să nu uităm că atunci când împăratul Traian a atacat Dacia cu aproximativ 10-12 legiuni (60000 de soldaţi), cea mai dură bătălie contra lui Decebal a fost cea de la Adamclisi (azi în judeţul Constanţa), unde au pierit 4 000 de legionari romani, ceea ce a însemnat pentru Traian o pierdere colosală! De unde 150 000 de combatanţi la Cannae? De unde estimarea de 50 000-75 000 morţi la Cannae? Eu unul am mari îndoieli în privinţa acestor cifre ameţitoare!

Mai au pe scurt câteva repere istorice şi le vom pune în balanţă cu ceea ce am scris mai sus.

Bătălia de la Adrianopole 378 d. Hr., dintre romani şi goţi (ambele tabere numărând cam 30000 de soldaţi), s-a soldat cu cel mult 15000 de victime romane, ceea ce a însemnat pierderea ultimei armate profesioniste a imperiului şi înlocuirea ei cu trupe barbare. De remarcat faptul că pierderea a jumătate din trupe a însemnat anihilarea totală.

Bătălia de la Ankara din 1402, dintre sultanul Baiazid al Imperiului Otoman şi Timur Lenk al vremelnicului Imperiu Temurid. Participă aici probabil sub 80000 de soldaţi de partea lui Timur Lenk şi sub 60000 de partea otomană. Turcii pierd aproximativ 15000 de oameni şi bătălia. A fost probabil şi lupta în care Timur a pierdut cei mai mulţi soldaţi.

Bătălia de la Sekigahara din 1600. În Japonia acelui an, lupta pentru putere se dă între Tokugawa Eyashu care avea cam 80000 de oameni şi forţele (numărând tot aproximativ 80000) fidele fiului fostului shogun, Toyotomi Hideyori. Eyashu învinge, omorând cam 4000-5000 de oponenţi şi preia puterea în Japonia. Un lucru care este interesant de menţionat aici este că populaţia Japoniei număra atunci cam 20 milioane de locuitori. De ce este interesant? Pentru că deşi în Europa nu existau nici măcar imperii cu populaţie aşa de numeroasă şi de războinică, apar în datele istorice câteva efective de armate halucinant de mari (vezi iar episoadele Cannae şi Gaugamela).

Bătălia de la Austerlitz, 1805. Este cunoscută şi ca "bătălia celor trei împăraţi". Se luptă Napoleon Bonaparte, având peste 70000 de francezi, contra coaliţiei ruso-austriece de 85000 de soldaţi. Napoleon câştigă, îşi pierd viaţa în luptă 1500 de francezi şi sub 15000 de ruşi şi austrieci.

Pentru ce am dat aceste repere? Observaţi că nici măcar în jurul anului 1800 (când populaţia Europei număra peste 400 milioane oameni) nu participă în bătălii efective aşa de numeroase cum se crede că au fost la Gaugamela sau Cannae. Acum doresc să răspund la două din întrebările pe care mi le-am pus încă de la începutul articolului:

1. Oştile în trecut nu prea aveau cum să fie mari. În primul rând apărea logistica şi dificultăţile ei. Să nu uităm că problema hranei era incomparabil mai acută în trecut decât azi. A alimenta o armată de 80 000 de bărbaţi era un coşmar... şi continuă să fie şi azi. Chiar şi americanii în cele două războaie din Golf contra lui Saddam Hussein, utilizând tehnică modernă de transport, au reuşit după cel puţin o lună de la mobilizare să lanseze atacuri eficiente împotriva irakienilor. În trecut marii conducători preferau să atace utilizând prentru aprovizionare rutele maritime, un risc, având în vedere că o furtună putea distruge flota! Împăratul Traian, probabil cel mai mare şi mai războinic împărat roman, a avut atâtea succese tocmai datorită faptului că era un excelent organizator şi ştia ce înseamnă logistica. Cucerirea Daciei a însemnat în primul rând o avansare lentă şi sistematică, prin construire de poduri, drumuri, castre, defrişări. Tocmai de aceea i-au trebuit practic 4 ani pentru a-l învinge pe Decebal. Apoi timp de vreo 7 ani a planificat cu atenţie invadarea Parthiei, lucru pe care l-a şi realizat, nu cu o armată foarte numeroasă, ci în primul rând cu logistica impecabilă şi cu mobilitatea excelentei şi profesionistei sale cavalerii.

2. În bătăliile din trecut au fost în mod sigur incomparabil mai puţine victime decât se scrie în cărţi. Azi specialiştii în arta războiului sunt de acord că o unitate de luptă care pierde mai mult de 10% - 15% din efective este considerată puternic lovită şi deci practic scoasă din luptă (a existat o excepţie semnificativă din acest punct de vedere, cu armata germană în al doilea război mondial, dar ajungem şi la asta). Cel mai probabil acest procent a fost valabil dintotdeauna. Iată că până şi la bătălia de la Austerlitz ruşii şi austriecii fug după ce apar în rândurile lor pierderi de sub 10%. Ruşii vor fi mai loviţi pentru că au vrut să traverseze un râu îngheţat pe care Napoleon l-a bombardat puternic, rezultând câteva sute de înecaţi. A fost considerat la acea vreme un act de cruzime! Iată că până şi după anul 1800 armatele nu suferă pierderi foarte mari, este de ajuns ca ele să se retragă şi să fie considerate învinse. Din acest motiv la bătălia de la Waterloo un aport decisiv la victoria contra lui Napoleon a avut-o prusacul von Blücher care fusese alungat de pe câmpul de luptă cu doar câteva zile înainte (deci fusese considerat bătut!).

Lucrurile încep să se schimbe

Încerc să răspund la o ultimă întrebare. A existat în istorie un punct de cotitură? Când s-a trecut la adevărate măceluri? Am spus deja că până şi după anul 1800 războaiele nu au lăsat pe câmpurile de luptă exagerat de multe victime. Cred că punctul de cotitură a fost Războiul civil american (1861-1865), numit şi Războiul de secesiune, pentru că statele sudiste sclavagiste au dorit separarea de statele nordiste industrializate. Nu a fost vorba de o singură bătălie atunci, ci de un război de peste 3 ani deosebit de sângeros soldat cu aproape un milion de victime militare şi civile. Statele europene şi-au trimis atunci observatori pentru a raporta situaţia de pe câmpurile de luptă şi până şi aceştia au fost uluiţi de frenezia cu care americanii se omorau între ei!

Care au fost cauzele acestui măcel incredibil? În primul rând armamentul s-a schimbat radical atunci faţă de cel cu 50 de ani în urmă. Apăruseră armele cu ţeavă ghintuită, în care glonţul (care nu mai era o bilă, ci un mic proiectil) se rotea în zbor, având deci o viteză sporită şi direcţie aproape dreaptă. Puştile anterioare erau cu ţeavă lisă, lipsite de precizie, iar eficacitatea redusă era combătută doar prin salve trase de un grup mare de soldaţi şi de foarte aproape. Tunurile se schimbaseră şi ele. Se foloseau proiectile cu sabot de lemn, sabot care fixa perfect proiectilul pe ţeavă împiedicând disiparea forţei loviturii. Sabotul de lemn se desprindea la ieşirea de pe ţeava tunului, iar ghiuleaua avea o viteză sporită şi o precizie incomparabil mai bună. Apăruseră şi primele mitraliere tot atunci. Nefiabile, se defectau des, dar timpul mic de utilizare era compensat de rata imensă a victimelor făcute. Însă cel mai important lucru care a dus la moartea atâtor americani a fost însă de ordin tactic. Existau în 1861 aceleaşi modalităţi de asalt ca şi pe vremea lui Napoleon: avansul în linie, frontal asupra adversarului, umăr la umăr şi la pas. Umările au fost dramatice: masacre în lanţ timp de mai bine de 3 ani!

Războiul civil american a fost şi primul în care s-a anticipat că victoria va aparţine părţii care va distruge economia adversarului. Se pare că celebrul general nordist Ulysses Grant ar fi spus: "Nu vreau să-i bat pe confederaţi, ci vreau să le răpesc orice dorinţă de a mai lupta". El a atacat în special statul Georgia, cel mai dezvoltat economic dintre statele sudiste. Au urmat ani de suferinţă pentru populaţia civilă care deseori era blocată în oraşele asediate şi bombardată. Apăruse războiul total...

Şocul mondial a venit peste alţi aproximativ 50 de ani. În 1914 izbucneşte Marele Război, care durează până în 1918. Armele deveniseră extrem de puternice, mitralierele se perfecţionaseră îndeajuns încât să devină coşmarul infanteriştilor. Bătăliile nu durează o zi sau o săptămână, ci luni întregi. Bătălia de pe Somme din iulie-noiembrie 1916 a costat peste un milion de vieţi. Ambele părţi învăţaseră să se anihileze reciproc şi total. Orice asalt asupra tranşeelor inamice era moarte sigură. Se descoperise între timp şi sârma ghimpată, cea care împiedica înaintarea frontală eficientă. Când sârma se rupea într-un loc, pe acolo se îngrămădeau soldaţii să înainteze, deci deveneau ţinte perfecte pentru mitralierele adversarilor. Acest război a fost practic primul în care numărul morţilor a depăşit multe milioane (peste 30 000 000), la care s-au adăugat mulţi răniţi şi dispăruţi. Mai era ceva: apăruse filmul şi civilii rămaşi acasă au putut vedea în cinematografe imagini cu oameni murind. Dându-şi seama de impact, de scăderea moralului, liderii vremii au mai inventat ceva: cenzura!

Al doilea război mondial a izbucnit pentru că multe lucruri rămăseseră nerezolvate de la primul. Avioanele de vânătoare şi bombardament, tancurile, tunurile din ce în ce mai mari, armele individuale din ce în ce mai eficiente şi nu în ultimul rând bomba atomică au însemnat peste 70 de milioane de morţi în cele două tabere (din care, în mod poate paradoxal, mai mult de patru cincimi au fost din rândul învingătorilor). În prim-plan a fost atunci armata germană, de o extraordinară eficienţă. În ultimul an de conflict, când germanii erau depăşiţi net numeric şi de multe ori şi tehnologic, s-a petrecut un lucru de care am amintit mai sus, anume faptul că deşi pierderile din rândul unităţilor erau mari, uneori chiar de 90% din efective, cei rămaşi de reorganizau rapid şi continuau să lupte! O excepţie care uimeşte şi azi şi are drept cauze modul de gândire al germanului şi organizarea bazată pe competenţă şi legături camaradereşti. Tot atunci a uluit lumea spiritul de luptă şi fanatismul japonezilor, care s-au sacrificat până la ultimul om în bătăliile disperate de pe insulele din Pacific.

De menţionat încă ceva despre ce a însemnat evoluţia tehnicii de luptă: la bătălia de la Waterloo armata lui Napoleon a efectuat un număr de aproximativ 2000 de lovituri de tun. În 1916, în bătălia de câteva luni de pe Somme, s-au tras 3 milioane de obuze, acestea număr fiind atins şi în 1945 în bătălia Berlinului, când ruşii au realizat acest lucru... în doar o zi! Toate cele trei bombardamente au fost inutile, Napoleon pierzându-şi armata şi tronul, englezii nerealizând nicio înaintare pe Somme, iar ruşii pierzând 350 000 de soldaţi în Berlin.

Războaiele de după 1945 au arătat faptul că lumea care se dorea civilizată a înţeles efectele îngrozitoare ale armelor moderne, ceea ce a dus la o scădere a numărului victimelor prin încercarea de limitare la un conflict între soldaţi. A fost doar o încercare, întrucât numărul victimelor civile l-a depăşit mereu pe cel al soldaţilor.

Concluzii

Am pus la îndoială în acest articol atât numărul de ostaşi, cât şi numărul de victime din bătăliile şi războaiele de dinainte de 1850. Dacă totuşi au existat cazuri care mă contrazic, atunci acestea au fost excepţia şi nu regula. La fel şi numărul de victime colaterale (civile) au fost până atunci destul mic, excepţii precum "episoadele" Ginghis Han sau Timur Lenk fiind rare.

A existat în mod sigur "punctul de cotitură" şi eu îl consider Războiul civil american. Asta nu ar trebui să mire pe nimeni. Toate războaiele civile au fost şocante din motivul simplu că era vorba ura pe care o parte a unui popor o arunca împotriva altei părţi a aceluiaşi popor. Evoluţia tehnologică a avut un rol hotărâtor şi s-a ajuns încă de acum 50 de ani la nivelul incredibil în care armele să poată distruge tot mapamondul de mai multe ori.

Despre autor
Author

Dan Pracsiu deţinător www.dponline.ro
Profesor, Liceul Teoretic "Emil Racoviță" Vaslui
Membru în Comisia Naţională a Olimpiadelor de Informatică
Pasiuni: istoria, călătoriile, fotografia, muzica clasică

Comentarii (1)
  • Avatar

    Gabriel 30-12-2012 ora 16:18

    Trebuie spus despre germani si japonezi ca acel fanatism care ii facea sa lupte pana la ultimul, ca au fost protagonistii unor maceluri ingrozitoare care nu fac de loc cinste omenirii.
    Aliatii au si eu " eroii" lor in acest domeniu. Singurii care sunt de laudat sunt cei care au luptat pt copiii lor, pt nevestele si parintii lor, cei care au avut sa traiasca in pace si liniste. Acei oameni simpli pe care razboiul i-a facut razboinici

Scrie un comentariu
Nume:

Comentariu:

15 + 10 =